Fiecare președinte crede că poate schimba lumea – iar Donald Trump are un sentiment de omnipotență personală chiar mai puternic decât predecesorii săi recenți, scrie jurnalistul CNN Stephen Collinson într-o analiză dedicată politicii externe a președintelui Trump, domeniu în care reușitele republicanului se lasă așteptate, fie că e vorba războiul din Ucraina și negocierile cu Valdimir Putin, de războiul tarifelor cu China și UE sau de situația conflictului israeliano-palestinian din Gaza.
Lucrurile nu merg prea bine pentru cel de-al 47-lea președinte. Trump poate intimida giganții din domeniul tehnologiei pentru a-i face să se supună și poate folosi puterea guvernului pentru a încerca să influențeze instituții precum Universitatea Harvard și judecătorii, dar unii lideri mondiali sunt mai greu de intimidat.
El continuă să fie ignorat și umilit de președintele rus Vladimir Putin, care sfidează eforturile SUA de a pune capăt războiului din Ucraina. Mass-media rusă îl prezintă acum pe Trump ca pe un om dur, care clipește mereu și nu impune niciodată consecințe.
Președintele a crezut, de asemenea, că poate modela China după voia sa, înfruntându-l pe liderul Xi Jinping într-un război comercial. Dar a înțeles greșit politica chineză. Singurul lucru pe care un autoritar de la Beijing nu îl poate face niciodată este să se încline în fața unui președinte american. Oficialii americani spun acum că sunt frustrați că China nu și-a respectat angajamentele menite să dezamorseze conflictul comercial.
La fel ca în cazul Chinei, Trump a cedat în războiul tarifar cu Uniunea Europeană. Apoi, comentatorul Financial Times, Robert Armstrong, l-a înfuriat pe președinte inventând termenul „TACO trade” – „Trump Always Chickens Out” (Trump întotdeauna dă înapoi).
Toată lumea credea că Trump va fi pe aceeași lungime de undă cu Benjamin Netanyahu. La urma urmei, în primul său mandat, i-a oferit prim-ministrului israelian aproape tot ce a vrut. Dar acum, că încearcă să medieze pacea în Orientul Mijlociu, Trump constată că prelungirea conflictului din Gaza este vitală pentru cariera politică a lui Netanyahu, la fel cum Ucraina este pentru Putin. Iar ambiția lui Trump de a încheia un acord nuclear cu Iranul frustrează planurile Israelului de a profita de un moment de slăbiciune strategică a Republicii Islamice pentru a încerca să-i distrugă reactoarele militare.
Liderii puternici urmăresc propriile versiuni ale interesului național, care există într-o realitate paralelă și pe linii temporale istorice și actuale diferite de aspirațiile mai scurte și mai tranzacționale ale președinților americani. Cei mai mulți nu sunt susceptibili la apeluri personale fără contrapartidă. Și după încercările lui Trump de a-i umili pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski și pe președintele sud-african Cyril Ramaphosa în Biroul Oval, atracția Casei Albe este în scădere.
Trump a petrecut luni de zile în campania electorală de anul trecut lăudându-se că „relația foarte bună” pe care o are cu Putin sau Xi va rezolva în mod miraculos problemele geopolitice și economice profunde dintre puterile globale, care ar putea fi de nerezolvat.
El nu este primul lider american care suferă de astfel de iluzii. Președintele George W. Bush a privit în ochii tiranului de la Kremlin și „i-a simțit sufletul”. Președintele Barack Obama a disprețuit Rusia ca putere regională în declin și l-a descris odată pe Putin ca „copilul plictisit din spatele clasei”. Acest lucru nu a funcționat prea bine când copilul plictisit a anexat Crimeea.
În general, președinții secolului XXI s-au comportat cu toții ca niște oameni ai destinului. Bush a venit la putere hotărât să nu acționeze ca polițistul mondial. Dar atacurile din 11 septembrie 2001 l-au transformat exact în asta. A declanșat războaie în Afganistan și Irak, pe care SUA le-a câștigat, dar apoi a pierdut pacea. Iar obiectivul său eșuat din al doilea mandat, democratizarea lumii arabe, nu a dus nicăieri.
Obama a încercat să repare războiul global împotriva terorismului și a călătorit în Egipt pentru a le spune musulmanilor că era timpul pentru „un nou început”. La începutul președinției sale, se simțea că carisma și trecutul său unic vor fi în sine un elixir global.
Joe Biden a călătorit în întreaga lume spunând tuturor că „America s-a întors” după ce l-a dat afară pe Trump din Casa Albă. Dar patru ani mai târziu, în parte din cauza propriei sale decizii dezastruoase de a candida pentru un al doilea mandat, America – sau cel puțin versiunea internaționalistă de după al Doilea Război Mondial – a dispărut din nou. Și Trump s-a întors.
Populismul „America First” al lui Trump se bazează pe premisa că SUA au fost jefuite timp de decenii, fără a ține cont de faptul că alianțele sale și modelarea capitalismului global au făcut-o cea mai puternică națiune din istoria planetei. Acum, jucându-se de-a omul puternic căruia toată lumea trebuie să-i asculte, el risipește cu zel această moștenire și distruge puterea soft a SUA – adică puterea de a convinge – cu beligeranța sa.
Primele patru luni ale președinției Trump, cu amenințările sale tarifare, avertismentele privind expansiunea teritorială a SUA în Canada și Groenlanda și distrugerea programelor globale de ajutor umanitar, arată că și restul lumii are un cuvânt de spus în ceea ce se întâmplă. Până în prezent, liderii din China, Rusia, Israel, Europa și Canada par să fi calculat că Trump nu este atât de puternic pe cât crede el, că nu există un preț pentru a-l sfida sau că propria lor politică internă face ca rezistența să fie obligatorie.
Editor : B.E.
