„A House of Dynamite”, poate cel mai controversat film al momentului în România, este văzut acum și de ochiul specialistului. După ce Pentagonul și-a explicat nemulțumirea față de felul în care e prezentat sistemul american de apărare, un analist militar independent încercă să vadă este bun și ce nu în ceea ce privește procesul și tehnologia din acest film. Jon Wolfsthal este Director de risc global, Federația Oamenilor de Știință Americani.
„Am studiat armele nucleare toată viața mea de adult și am vizionat peste o sută de filme în care apar arme nucleare – de la „Dr. Strangelove” la „Austin Powers”, de la „The Day After” la mai multe filme din seria „Mission Impossible”. De asemenea, am ocupat funcția de asistent special al președintelui Statelor Unite și director senior al Consiliului Național de Securitate, fiind responsabil de aspecte precum controlul și politica în domeniul armelor nucleare. Pe scurt, sunt un pasionat de nucleare și știu multe despre armele nucleare”, se destăinuie pentru Defense One Jon Wolfsthal.
„Așadar, m-am așezat să vizionez noul film Netflix A House of Dynamite de Kathryn Bigelow, cunoscând câteva lucruri despre armele nucleare din lumea reală și din filme.
În general, mi-a plăcut filmul, deoarece prezintă corect multe aspecte. Totuși, în același timp, acesta nu este un film pe care experții și pasionații de nucleare să îl iubească, deoarece prezintă incorect multe alte aspecte.
Dar, așa cum spunem în notele guvernamentale, concluzia este că filmul transmite corect probabil cel mai important mesaj: operatorii nucleari și oficialii vor să dea impresia că au întotdeauna cunoștințe perfecte, că iau toate deciziile corecte și că au toate răspunsurile la îndemână. În realitate, este cert că oficialii nu vor ști suficient, că vor greși multe lucruri și că răspunsul a fost întotdeauna: faceți tot ce puteți acum pentru a evita o lume în care armele nucleare pot fi folosite vreodată”.
Ce face bine filmul
„Filmul se descurcă foarte bine în ceea ce privește procesul și tehnologia. Ei fac ca Nuclear Handbook (Manualul nuclear) – dosarul cu opțiuni pentru lansări și atacuri nucleare – să arate ca un manual nuclear real. Ei fac ca birourile secretarului apărării, ale comandantului Comandamentului Strategic al SUA și chiar ale buncărului nuclear subteran al președintelui să arate foarte autentic. S-au luat câteva libertăți, dar accesul pe care l-au avut la Casa Albă și la facilități ajută ca filmul să arate și să pară la fel de realist ca orice alt film pe care l-am văzut vreodată.
Dacă există o întrebare pe care prietenii și familia mi-o pun mai des decât oricare alta despre perioada petrecută la Casa Albă, aceea este dacă arată ca în serialul The West Wing. Și sunt întotdeauna dezamăgiți când le spun că nu: camera de criză din serialul TV era impresionantă, dar facilitățile din House of Dynamite sunt mult mai aproape de realitate.
Un alt aspect pe care filmul îl redă bine este realitatea că America nu are o capacitate foarte bună de a doborî rachetele inamice. Poate că replica mea preferată din tot filmul este cea a secretarului apărării, care spune: „50 de miliarde de dolari și tot ce poți face este să arunci o monedă”. Noi, analiștii eforturilor de apărare antirachetă ale SUA, ne-am dori să fie doar 50 de miliarde de dolari și o șansă de 50% de a intercepta o rachetă inamică”.
Ce nu face bine filmul
„Există un defect major în film, și anume stereotipul că liderii militari vor fi entuziaști să lanseze atacul și că doar un civil curajos va putea să-i încetinească. Nu așa i-am cunoscut pe liderii militari cu care am lucrat, iar scenariul descris în film nu justifică pozițiile adoptate în intrigă.
Fără a dezvălui nimic, pericolul cu care se confruntă SUA nu este unul care ar justifica sau ar putea chiar determina un consilier militar entuziast să-i spună președintelui că trebuie să lanseze o represalie imediată. Este păcat, deoarece câteva mici modificări în scenariu ar fi putut face ca realitatea dură și premisa periculoasă a lansării rapide, a răspunsurilor impulsive, să fie mai realiste. Sunt curios să aflu de la prietenii și familia mea, care nu sunt specialiști în domeniu, dacă consideră că acest element al intrigii nu este potrivit.
În cele din urmă, scenariul îi face pe unii oficiali și membri ai personalului să pară grozavi – de la personalul din camera de criză până la Serviciul Secret – dar îi face pe alții să pară slabi și ezitanți. Sigur, oamenii pot avea zile proaste, iar o criză poate pune la încercare chiar și cele mai bune minți. Dar să scoți la iveală clișeul persoanelor aflate în funcții înalte care nu își iau în serios meseria, care nu știu ce ar trebui să facă și să te bazezi pe asta ca element al intrigii mi se pare puțin jignitor.
În realitate, chiar și cei mai buni oameni, în cea mai bună formă a lor, într-o criză nucleară (sau chiar într-o simulare) pot face greșeli, pot vorbi greșit sau pot înțelege greșit. Publicul ar putea ieși din film cu impresia că un personal competent și un președinte competent ar fi putut face mai bine.
Poate.
Dar poate că nu.
În mediul academic și în grupurile de reflecție, dezbatem strategia și doctrina nucleară, programele și cifrele într-o manieră rece, plină de certitudine și convingere. Există o apreciere de lungă durată că discutarea armelor de distrugere în masă capabile să distrugă umanitatea este adesea posibilă numai prin adoptarea unui limbaj rece, distant, presărat cu expresii precum „daune colaterale” și „probabilități de ucidere cu un singur foc”. Deci, nu este surprinzător că în aceste dezbateri există adesea o presupunere subiacentă a condițiilor ideale, a comunicațiilor fiabile, a cunoașterii complete a scenariului și a încrederii că deciziile luate vor fi bine executate”.
Citește și
Pentagonul, nemulțumit de cum este prezentat sistemul american antirachetă într-un film de la Hollywood
„În „House of Dynamite”, nimeni nu poate găsi consilierul pentru securitate națională. Secretarul apărării întrerupe neașteptat convorbirea telefonică într-un moment cheie. Nimeni nu știe de ce rețeaua de sateliți pe care se bazează SUA pentru a detecta lansările nu a văzut racheta, așa că nimeni nu știe cu siguranță cui aparține. În lipsa dovezilor, se presupune că racheta este nucleară. Astfel, intriga se concentrează în mod discret, dar adecvat, pe o realitate cheie pe care adesea experții și oficialii înșiși o uită sau aleg să o ignore: oamenii și cunoștințele sunt adesea imperfecte. Presupunem că toți cei care au acces la butoanele de lansare nucleară sunt raționali, că telefoanele și computerele vor funcționa când va fi nevoie, că oamenii vor fi treji și disponibili când vor fi chemați și că, într-o zi însorită de săptămână, președintele va putea vorbi cu persoanele potrivite și va primi sfaturi informate de la acestea în 20 de minute sau mai puțin.
Realitatea este că timpul este limitat și perfecțiunea este greu de atins, așa că în ultimii 20 de ani au fost aduse unele modificări sistemului nuclear. Oficialii și consilierii au depus eforturi susținute pentru a reduce necesitatea de a răspunde imediat la aproape orice atac și pentru a-i acorda președintelui sau succesorului supraviețuitor timp pentru a lua decizii mai informate. Dar, chiar și cu aceste modificări, trebuie făcut mai mult pentru a crea sisteme de comandă și control mai fiabile, pentru a asigura capacitatea guvernului de a supraviețui unui atac, pentru a asigura că liderii pot comunica între ei în situații de criză și pentru a face mai mult în acest sens înainte ca o criză să izbucnească, pentru a evita lansarea armelor nucleare. Este un lucru bun că Statele Unite și o serie de alte state nucleare au declarat că un război nuclear nu poate fi câștigat și nu trebuie niciodată purtat. Ar fi mai bine dacă am crede acest lucru și am opri eforturile continue de pregătire pentru un astfel de război. În următorii 30 de ani, numai Statele Unite vor cheltui probabil peste 2 trilioane de dolari pe arme nucleare și sisteme de apărare antirachetă. Cu toate acestea, nu avem o idee clară despre ce ar putea descuraja Rusia, China, Coreea de Nord sau Iranul să folosească vreodată arme nucleare împotriva Statelor Unite sau a prietenilor și aliaților săi. Prin construirea mai multor arme și subinvestirea în securitatea reală care provine din reducerea riscului nuclear și stabilitate, ne asigurăm că și generația următoare va fi forțată să trăiască într-o casă de dinamită.”
Editor : Sebastian Eduard
