Dreptul la viață și testarea genetică (I)

Știința pune astăzi la dispoziția omului numeroase posibilități tehnice pentru a controla nu numai starea de sănătate, ci însăși viața și evoluția ei. Chestiunea devine extrem de importantă atunci când este vorba de viață ca drept și valoare, atât din perspectiva celui care dă viață, dar și prin poziția lui în fluxul vieții speciei sale. Este și motivul pentru care dreptul omului la viață a trebuit să fie consacrat și stipulat în majoritatea convențiilor și tratatelor internaționale, ca de altfel și în majoritatea constituțiilor statelor lumii cu referire directă la dreptul fiecărei persoane de a-i fi ocrotită viața. Este prin urmare un drept care se referă strict la om ca individ, entitate umană ca unicat și ființă umană ca persoană, interesând întreaga sa evoluție și dezvoltare pe parcursul întregii sale vieți.

O întrebare care încă nu și-a găsit răspunsul este cum definim viața pentru omul despre al cărei drept vorbim? Pentru că în restul spectrului vieții pe pământ, acest drept nu se impune ca o valoare ce trebuie ocrotită, decât în măsura în care asigură un echilibru natural al biosferei și se integrează lanțului trofic existențial.

Viața ca valoare imuabilă și definirea ei

O statistică a încercărilor de definire a vieții arată că s-au elaborat nu mai puțin de 123 de definiții, fiecare încercând să cuprindă cât mai complet complexitatea vieții. Interesant este faptul că știința, deși are pretenția cunoașterii prin logica științifică, raționamentul prin analogie sau reproducerii fenomenului prin probă și contraprobă (cum ar spune N.C. Paulescu), când ajunge să explice originea vieții, sau mecanismelor intime care stau la baza evoluției vieții, se împotmolește de o manieră lamentabilă și atunci recurge la definiri sofisticate și bizarre, cum ar fi: viața este un sistem fizico-chimic deschis, care prin schimburi de energie și materie cu mediul și datorită unui metabolism intern este capabil să susțină și să crească, să se reproducă și să se adapteze schimbărilor de mediu atât pe termen scurt (fiziologie și adaptare morfologică) cât și pe termen lung (evoluție și dezvoltare adaptativă).

Se merge până acolo încât se recurge chiar la definiri rezumative și lapidare de tipul: „viața este un sistem chimic autosustenabil capabil de evoluție darwiniană”, sau „viața este materie care se poate reproduce singură și evolua după cum cere supraviețuirea”. Toate celelalte definiții par să aibă același înțeles materialist încât, pe drept cuvânt, se poate spune că de la Aristotel încoace, care definea viața ca „ceva care apare, se dezvoltă și se reproduce la nesfârșit” mai nu sau făcut progrese, explicațiile vieții plutind și astăzi în neant cu toate elaborările teoretice și demonstrațiile științifice ale lui A. Oparin, J. Haldane, Stanley Miller, Harold Urey, Sidney Fox și Thomas Czeh, ale căror teorii, păreau că se opresc undeva, la marginea adevărului.

Viața, originile ei și convergența știință-religie

Dacă definiția vieții plutește în incertitudine, ce să mai vorbim despre originile ei, origini care se pierd în negura speculațiilor filosofice și științifice. Singurele certitudini pe care ne putem bizui sunt debutul vieții individuale, ca și sfârșitul ei, evenimente ce se petrec sub ochii noștri fără să le înțelegem prea bine. Dacă sub aspect științific se poate susține o înșiruire logică a unor procese ce stau la baza acestor evenimente (metabolismul), sub raport psihic și psiho-somatic, sunt aproape imposibil de pătruns, aici găsindu-și locul potrivit dualitatea filosofică a existenței: trup (materie) și spirit (suflet), care reușește să acopere misterul multor evoluții și fenomene care altfel scapă rațiunii noastre sau nu beneficiază de o explicație rațională.

Îată contextul în care apare convergența între știință și religie, în abordarea acestei chestiuni, ambele afirmând fără echivoc că viața începe odată cu apariția embrionului rezultat din unirea celor două celule parentale (gameții). Energia vitală, care animă celula embrionară și în baza căreia se declanșează procesele vitale ale evoluției și dezvoltării individuale, este echivalentul acelui duh de viață de care vorbește biblia, teologia revendicând viața ca fiind de origine divină, perspectivă prin care o ridică la rang de sacralitate.

Semnificativ este faptul că această convergență vine în sprijinul concepției că știința și credința se completează de o manieră fericită, acoperind prin viziunea biblică ceea ce știința nu poate explica, confirmând afirmația paulesciană că „religia nu moare prin loviturile științei ci dimpotrivă, ea (știința, n.n.) ar învia-o din nou”. Se poate spune prin urmare că, din perspectivă științifică și religioasă, viața este o valoare în sine, indiferent de calitatea ei, cu o componentă materială și una imaterială, ceea ce îi conferă calitatea de imuabilă.

Din perspectivă filosofică și juridică însă, viața nu pare să aibă aceeași interpretare. Viața ar începe atunci când fătul devine persoană, de fapt în momentul când se realizează separarea celor două ființe ce coabitează (mamă și făt) prin secționarea cordonului ombilical. Mai mult, din perspectivă filosofică viața ar trebui să aibă o anumită calitate, ceea ce ar putea însemna o limitare a dreptului la viață al celor care nu îndeplinesc anumite criterii de calitate, conform conceptului socratic „not lyfe but good life is to be chiefly valued” (nu viața, ci calitatea ei contează), sau în viziunea lui Seneca „viața seamănă cu o poveste, ceea ce contează nu e lungimea ei, ci valoarea ei” . Să nu uităm faptul că de-a lungul istoriei acest concept a prevalat în raport cu dreptul la viață, începând cu epoca spartană și continuând până în zilele noastre, când posibilitățile tehnico-științifice pot argumenta o anumită calitate a vieții. Același lucru se poate spune și pentru justiție care uzează de același argument pentru a individualiza persoana.

Prin urmare, nici filosofia vieții, și nici latura juridică a recunoașterii ei, nu consideră că perioada fetală este parte integrantă din viața individului, ca etapă a viețIi individuale și atunci transferă întreaga responsabilitate a acestei perioade în sarcina mamei conform principiului că „mama dispune nemijlocit de corpul ei”. Gândirea filosofică, ca și reglementările juridice de altfel, percep perioada embrio-fetală ca irelevantă pentru evoluția ulterioară a individului, lăsând la latitudinea femeei, cuplului sau familiei decizia de a lasa sarcina să evoluieze sau nu, înlocuind dreptul la viață a nenăscutului cu dreptul femeii da a dispune de propriul ei corp.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

Cele mai recente știri
Știri similare