Căpițele aurii de fân au reprezentat un simbol al vieții rurale din România timp de sute de ani. Grămezile, înalte de 3 metri, reprezintă punctul culminant al zilelor de muncă grea, din miezul verii, ale familiilor de la sat – de la copii până la bunici. Dar aceste elemente de tradiție, odinioară nelipsite din peisajul oricărei așezări rurale românești, devin tot mai rare, iar, într-un viitor nu foarte îndepărtat, riscă să rămână doar o amintire, scrie publicația britanică The Guardian.
Împreună, taie iarba crescută până la brâu, o lasă să se usuce în soarele fierbinte și o stivuiesc pentru a fi depozitată peste iarnă, „pieptănând” fânul în jos pentru a-l proteja de vânturile aspre, de ploile abundente și de zăpadă. Sunt scene care se repetă an de an, de generații întregi pe câmpurile României și intrate în banal pentru localnicii de la sate, obișnuiți cu munca grea și cu planificarea, încă din vară, a resurselor oferite de natură pentru a-și hrăni animalele din gospodărie, pe timpul iernii.
La munca de pe terenurile mănoase ale României participă, în cele mai multe situații, toți membrii familiei de la sat. Însă gestul secular de clădire a căpițelor de fân nu servește doar sătenilor și animalelor pe care le au în grijă, ci și ecosistemelor locale, spun experții citați de jurnaliștii britanici. Cercetările arată că aceste pajiști se numără printre cele mai biodiverse ecosisteme terestre din lume, adăpost pentru zeci de specii de insecte și peste 100 de specii de ierburi și de flori, inclusiv păiuș și scabioasă de câmp.
Activitatea umană este cea care face ca aceste habitate să fie atât de bogate în viață sălbatică: sute de specii de plante, păsări și insecte s-au adaptat de-a lungul secolelor de cultivare și recoltare a pajiștilor, ciclurile lor de viață devenind interconectate cu agricultura. Iar studiile au arătat că fânețele tradiționale din România pot fi mai bogate în viață sălbatică decât pajiștile gestionate ca rezervații naturale. Din mai până în iulie, înainte de tăierea fânului, pajiștile sunt inundate de flori sălbatice și de insecte.
Pe măsură ce noile tehnici agricole preiau controlul, căpițele de fân marchează un mod de viață pe cale de dispariție, în România
România găzduiește unele dintre cele mai mari pășuni din Europa, care sunt încă gestionate prin metode tradiționale. Dar, pe măsură ce agricultura modernă prinde avânt, căpițele de fân devin un simbol al unui mod de viață pe cale de dispariție.
„Iubesc locul în care am crescut. Văd o valoare uriașă în ceea ce au creat strămoșii noștri – atingerea lor blândă asupra naturii, respectul pentru aceasta și modul în care lucrează câmpurile, creând o biodiversitate atât de bogată”, mărturisește Sarig Attila, un fermier din Ghimeș-Făget, un mic sat de munte aflat în Carpații Orientali. Familia sa locuiește în sat de cel puțin patru generații.
În Ghimeș-Făget locuiesc 5.000 de oameni, ale căror ferme au fost, în mare parte, autosuficiente timp de 400 de ani, notează The Guardian. Mulți săteni pot numi mai mult de 120 de specii de plante, au constatat etnoecologii.
În schimb, în cea mai mare parte a Europei de Vest, apariția îngrășămintelor artificiale a pus capăt pajiștilor de fân bogate în viață sălbatică care ar fi acoperit odinioară mediul rural. Regatul Unit a pierdut 97% din pajiștile cu flori sălbatice începând din anii 1930.
Însă lucrurile se schimbă rapid și în România: pe măsură ce tinerii părăsesc satele în căutarea unui loc de muncă în alte zone ale Europei, oamenii și animalele de tracțiune sunt înlocuiți de mașini și îngrășăminte.
În ultimii 15 ani, în Ghimeș-Făget au sosit utilaje mici pentru tăiat iarba, deși sunt des folosite și tractoare mai mari. „În 300 sau 400 de ani nu a existat aproape nicio schimbare, iar acum, în ultimii 30 de ani, totul se schimbă extrem de repede. În ultimii câțiva ani, lucrurile s-au schimbat ca fulgerul”, spune Attila.
Acum mai sunt doar câteva familii care construiesc căpițe de fân după metoda tradițională. Deoarece mulți tineri au plecat, Attila nu poate plăti pe cineva să îl ajute, așa că este mai ieftin pentru el să folosească un utilaj „Oamenii își iau tractoare pentru că sunt mai puternice decât caii și pot realiza mai multe munci ale câmpușui”, spune fermierul.
Mulți localnici lucrează doar pentru a se asigura că fânețele aurii nu devin relicve ale trecutului
Nat Page este director al Fundației Adept, o organizație de conservare a biodiversității și de dezvoltare rurală, cu sediul în România, care colaborează cu fermierii pentru a găsi cele mai bune modalități de gestionare profitabilă a pajiștilor. Aceasta îi ajută pe fermieri să acceseze fonduri pentru protejarea biodiversității și să creeze piețe pentru produsele lor.
Activitatea sa acoperă 30.000 de hectare de pășuni la sud de Sighișoara, în sud-estul Transilvaniei, care sunt gestionate de aproximativ 5.000 de mici fermieri.
„Te poți plimba zile întregi prin pajiștile cu fân”, spune Page. „Transilvania este ultima zonă europeană cu peisaje agricole tradiționale mari, la scară largă. Suntem dornici să le oferim micilor fermierilor un stimulent pentru a rămâne în țară.”
Cu toate acestea, pe teren, distrugerea metodelor tradiționale din România continuă neabătută. În unele zone, jumătate dintre pajiștile cu fân rămân necosite.
Editor : C.A.
