Fostul președinte al României, Ion Iliescu, a vorbit în podcastul fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, despre ce calități trebuie să aibă președintele României și despre „fabrica de lideri” a clasei politice românești. „O poveste de adormit copiii. industria de politruci a început să crească”, a spus fostul președinte.
Nu poți să transmiți de la Cotroceni ca în serile cu karaoke, pentru că începi să falsezi, nici să te ascunzi ca și când Cotroceni e un spațiu monahal
Ionuț Vulpescu: Avem din nou alegeri prezidențiale în această toamnă. Ce calități trebuie să aibă un Președinte?
Ion Iliescu: România are nevoie de cineva care să fie deasupra partidelor. Un președinte e un mediator. Cumva, e și ciudat câte etichete și sloganuri, apropo de publicitatea politică, au rezultat în ultimii ani. Unii au vrut să fie „președinte-jucător”. Asta înseamnă democrație? Să joci, ca Președinte, cot la cot cu partidele, cu grupurile de interese? Sau să reprezinți interesul societății și al statului Român deopotrivă, fără a deveni clientul unor relații de putere? De ce nu alege nimeni să se prezinte electoratului ca ceea ce ar trebui să fie, un președinte-mediator? Președintele e un arbitru al unui joc în care nimeni altcineva, în afară de societate, în întregul ei, nu are voie să câștige.
Desigur, Președintele vine susținut de un partid sau din partea unui partid. Dar un președinte trebuie să nu mai fie un individ de partid, ci un om de stat; asta nu înseamnă însă că Președintele trebuie să aibă o amnezie ideologică, să uite de valorile și principiile lui, odată ajuns la Cotroceni. Să știți că Palatul Cotroceni e și un loc al amneziilor, pentru unii, nu numai al beției de putere. Nu poți face ca Președinte ceea ce ai promis că nu vei face în campanie. Un prezidențiabil bun e cel care are conștiința clară cu privire la ce nu trebuie să facă, și încrederea nezdruncinată cu privire la ce poate să facă.
Un Președinte bun e cel care are simțul rigorii și grandorii istoriei, cum îl avea Mitterand, de pildă. Un ingredient de nelipsit în portretul robot al liderului de la Cotroceni trebuie să fie educația culturală și capacitatea de a învăța, nu trebuie să le știe pe toate deodată, dar trebuie să vrea să învețe de la toți cei din jurul lui. Cred că doar un individ cu sensibilități culturale poate înțelege orientarea europeană și atlantică în continuare, ca un factor identitar al țării noastre, și poate propune intern un ecosistem al unității în diferență, pluripartidist, multicultural. Europa va fi tot mai mult o chestiune de voință politică și Președintele României trebuie să aibă gustul acestei voințe. Ce doresc să aducă toamna României?
Un Președinte care să fie autentic fără a personaliza puterea, acesta va fi pariul noului deceniu al democrației românești. Sunt foarte multe sloganuri politice și foarte puține branduri pentru România.
Ca România să fie un loc al performanței și proximității, un spațiu social în care oamenii țin aproape unii cu alții, Președintele trebuie să aibă priceperea incluziunii sociale. Ce îi lipsește României e și un Președinte care să facă din umanism un aliat al său, mai mult decât partidele din opoziție sau de la putere. A fi reprezentantul oamenilor, educându-le mentalitățile și cultivându-le libertățile, aceasta va fi o sarcină prezidențială cu totul aparte în plină epocă, în care oamenii nu mai gândesc deloc sau lasă inteligența artificială să se pronunțe pentru ei. Am un mesaj și pentru oameni: să nu creadă că cei care tac, nu fac.
România a avut în ultimii ani președinți care fie au făcut microfonie, fie au tăcut. Nu poți să transmiți de la Cotroceni ca în serile cu karaoke, constant, pentru că începi să falsezi niște principii democratice, nici să te ascunzi ca și când Cotroceni e un spațiu monahal. Dialogul cu societatea trebuie și el să aibă, dinspre Președinte spre oameni, o justă măsură, iar dinspre oameni spre Președinte, o justă înțelegere.
M-aș bucura ca România să aibă un Președinte care să își propună o platformă de lucru pentru combaterea celor șapte păcate sociale, așa cum le numea Mahatma Gandhi: politică fără principii; bogăție fără muncă; plăcere fără conștiință; cunoștințe fără caracter; comerț fără moralitate; știință fără omenie; religiozitate fără sacrificiu. „România vindecată”, cu alte cuvinte. Că în rest, s-au văzut câte curente despre noua Românie au cucerit maculatura și cât de puține au ajuns la oameni, acolo de unde pleacă schimbarea.
Iliescu, despre „fabrica de lideri” a clasei politice românești: „O poveste de adormit copiii. industria de politruci a început să crească”.
Ionuț Vulpescu: Ce diferențiază un lider politic de un politruc, de un banal activist?
Ion Iliescu: Leadershipul e unul dintre cel mai cunoscuți vectori la această oră în materie de guvernare. Am văzut – nu doar în mediul politic, dar mai ales în cel de afaceri – o paletă foarte largă de training-uri: cum să fii un lider eficient, bun, memorabil? Mă tem că liderul nu e ceva fabricabil. Un lider politic, în cazul nostru, e un spirit urmat de mulțimi, care are aderență la mase; un politruc e cel care cultivă maselor un capital de imagine despre el, nu idei care să le convingă să i se alăture.
Un lider e îmbrățișat de mase, un politruc se aruncă peste mulțimi. Un lider are public, un politruc are fani. Liderul reprezintă categorii sociale, idealuri, comunități, politrucul vrea să fie cel care contează peste toate acestea.
Și în comunism, partidul împărțea resursele umane în activiști și indivizi pregătiți pentru funcțiile de stat, pe baza competențelor lor. Selecția liderilor politici era, dacă vreți, naturală, adică meritocratică. Cel puțin într-o anumită perioadă. Talentele lor îi făceau să conteze, vocația lor reprezenta criteriul fundamental al unui short list pentru rolul de lider. Or ceea ce lipsește astăzi, de prea multe ori, e tocmai acest instinct normal, altădată, de a alege un lider validat de un domeniu, un profesionist.
Cred că România a avut două excese – trăite hiperbolic – în ultimele decade: promovarea contravalorilor pe criterii de oportunism politic și promovarea experților hiperspecializați, cărora le scapă viziunea de ansamblu și capacitatea de dialog interdisciplinar. Între aceste două extreme, „fabrica de lideri” a devenit o poveste de adormit copiii și industria de politruci a început să crească.
Editor : Liviu Cojan
