Andi Cârlan este pacient oncologic din anul 2019. A aflat că are cancer de colon după ce a mers să doneze sânge. După semnalul de alarmă de atunci au urmat mai multe investigaţii de specialitate care au confirmat prezenţa bolii. Au urmat în jur de 5 ani de luptă în care boala a recidivat de câteva ori, fiind vorba despre un cancer foarte agresiv. În toate etapele bolii, însă, Andi a înţeles şi a experimentat pe propria piele importanţa activităţii fizice. A explicat pentru News.ro rolul pe care îl are mişcarea în viaţa sa şi cum lipsa acesteia poate duce la instalarea mult mai facilă a depresiei dar şi a altor complicaţii grave.
„Mişcarea este extrem de importantă şi este unul dintre lucrurile care devine şi mai important în momentul în care nu-l mai faci. Mişcarea are un rol esenţial în tratamentul pacienţilor cronici în general şi cu atât mai mult în cazul pacienţilor oncologici.
La pacienţii oncologici, lupta se duce pe mai multe fronturi, principala armă împotriva cancerului fiind chimioterapia sau radioterapia, ele fac bine, pe de o parte, dar în acelaşi timp fac foarte rău şi afectează foarte mult organele. Şi atunci mişcarea contribuie foarte mult la o activitate cardiovasculară bună, la un suport pulmonar bun, pentru că organismul are foarte mult de suferit din cauza tratamentului.
„Am diagnosticat cancerul încercând să-i ajut pe alţii, donând sânge”
Eu am fost diagnosticat în 2019 cu cancer de colon pe partea dreaptă, stadiul trei, cu o mutaţie KRAS şi un factor de proliferare extraordinar de mare, un cancer rar şi foarte agresiv, pe care l-am diagnosticat încercând să-i ajut pe alţii şi donând sânge. Am ignorat cu brio toate simptomele pe care le aveam şi mergând să donez sânge am aflat că hemoglobina e mică şi de aici au urmat o serie de investigaţii care m-au dus la diagnosticul de cancer”, a spus Andi.
Viaţa de dinainte de diagnostic. Andi a trect de la o viaţă sedentară la una activă odată cu marea cumpănă a diagnosticului şi a operaţiilor specifice care au urmat.
„După prima operaţie am început să fac mişcare la un nivel la care nu făcusem niciodată în viaţa mea”
„Am fost toată viaţa o persoană sedentară, am stat fie în maşină, fie la birou, nu am făcut pic de mişcare şi ăsta cred că a fost un factor care a contribuit foarte mult, inclusiv la diagnosticul pe care l-am primit. După prima operaţie, la recomandărie medicilor de a face mişcare, am început să fac mişcare la un nivel la care nu făcusem niciodată în viaţa mea, am început să merg din ce în ce mai mult, mi-am setat un target de 10.000 de paşi pe zi, după care 20.000 de paşi, după care am început să alerg.
Din păcate, un an şi jumătate mai târziu boala a recidivat şi am trecut din nou printr-o operaţie foarte complicată, am vrut să opresc mişcarea, dar din nou medicii mi-au fost alături şi nu m-au lăsat să fac asta şi m-am apucat din nou de mişcare şi am început din nou să mă pregătesc. De data asta strângeam împreună cu fetiţele mele bani pentru copiii bolnavi de cancer, alergam în curse caritabile, mă pregăteam pentru un semi-maraton, eram într-o formă fizică extraordinară, iar asta m-a ajutat foarte mult să-mi revin după operaţii, dar, din păcate, boala a recidivat din nou”.
Lucrurile s-au complicat şi mai mult pentru Andi în momentul în care boala a recidivat pentru a doua oară. Depresia şi-a făcut loc în viaţa sa, pe măsură ce nu a mai făcut mişcare. Mai mult, a apărut încă o complicaţie, aceea de obezitate sarcopenică, ceea ce a dus la pierderea unei cantităţi importante de masă musculară.
„În lupta cu cancerul, asta e un soi de autosabotaj”
„Şi după cea de-a doua recidivă mi-a fost foarte greu să mă mai ridic şi pe măsură ce am eliminat mişcarea din viaţa mea, şi-a făcut loc depresia. Pe măsură ce a dispărut mişcarea, şi-a făcut loc din nou sedentarismul şi am ajuns într-un punct extraordinar de grav care se numeşte obezitate sarcopenică, am fost diagnosticat cu asta în urmă cu câteva săptămâni, ea este instalată de mai mult timp, obezitatea sarcopenică este ceva mult mai rău decât obezitatea pentru că nu e vorba că ai mult ţesut adipos, multă grăsime, ci este vorba despre faptul că am pierdut foarte multă masă musculară. Şi în lupta cu cancerul ăsta este un soi de autosabotaj, şi acum sunt într-un moment în care încerc să recuperez masa musculară, pentru mine obiectivul nu e acum să dau burta jos, să slăbesc ci să pun la loc masa musculară pe care am pierdut-o din cauza tratamentului”, a precizat Andi Cârlan.
Mişcarea, rol esenţial pentru o bună stare de sănătate fizică, dar şi psihică. Andi a explicat cum lipsa mişcării poate crea un întreg lanţ de vulnerabilităţi care pot fi foarte greu de gestionat.
„În cazul pacienţilor, depresia este unul dintre cele mai rele lucruri care se pot întâmpla.(…) E foarte dificil, întins în pat, pe întuneric, cu gânduri suicidale, să te ridici de acolo”
„Aşa cum spuneam, sportul, mişcarea reprezintă ceva ce devine extraordinar de important în momentul în care nu-l faci, în momentul în care nu-l ai. Şi când ne trăim vieţile noastre ocupate şi cu rutina zilnică, nu-i dăm foarte mare importanţă, însă sportul are un rol esenţial în păstrarea unei forme fizice bune, cât şi în păstrarea unei forme psihice bune, pentru că, în cazul pacienţilor, depresia este unul dintre cele mai rele lucruri care ţi se pot întâmpla şi asta duce inclusiv la refuzul de a mai lua tratamentul, duce la refuzul de a mai continua tratamentul, duce la tendinţe suicidale, duce la dorinţa de a opri lupta cu boala şi este foarte dificil, stând întins în pat, pe întuneric, cu gânduri suicidale, este foarte dificil să te ridici de acolo. Şi nu este vorba doar despre durerea de spate sau de picioare atunci când încerci să te mişti, ci este vorba despre ce ai putea să-ţi faci tu ţie, pe termen lung”, a explicat Andi.
Mişcarea şi sistemul imunitar. Mişcarea îl ajută să contracareze efectele tratamentelor în cancer, spune Andi, iar astfel lupta împotriva bolii este dusă pe două fronturi. Şi din acest motiv mobilizarea pentru a face activitate fizică este extrem de importantă.
„Mişcarea are un rol extrem de important în stimularea sistemului imunitar. Pentru că atunci când te confrunţi cu o boală gravă, cum este şi cancerul, chimioterapia îşi face partea ei de treabă, radioterapia îşi face partea ei de treabă, însă principalul luptător al tău este sistemul tău imunitar, care este şi cel mai afectat de tratamentele pe care le faci şi care încearcă să-ţi salveze viaţa. Şi atunci mişcarea îţi stimulează sistemul imunitar şi îl ajută să se lupte cu boala din interior. Şi este extrem de important pentru că deja se creează două fronturi diferite de luptă care luptă cu boala şi care îţi dau o şansă în plus la supravieţuire. Mai mult decât atât, în momentul în care faci asta, reuşeşti să neutralizezi o mare parte din efectele secundare pe care chimioterapia le are asupra corpului pentru că este un lanţ al slăbiciunilor. Începi tratamentul, începi să te simţi rău, pe măsură ce te simţi rău opreşti mişcarea, pe măsură ce opreşti mişcarea starea ta începe să se altereze şi de aici este o spirală în jos”, a explicat Andi.
Sprijinul familiei în lupta cu boala. Mişcarea a devenit un mod de viaţă pentru Andi, dar şi pentru întreaga sa familie, odată cu diagnosticul.
„Una dintre fetele mele a ales să meargă în ritmul meu, ca să mergem împreună şi să termin cursa”.
„Este extrem de important. Mie îmi place mereu să spun că nu sunt atât de altruist pe cât par, eu mi-am implicat familia şi mi-am şi folosit familia în procesul ăsta pentru că, la început, eu am început să alerg, am văzut beneficiile, le-am încurajat pe fetele mele să facă acelaşi lucru, însă în momentul în care la mine s-a instalat sedentarismul din nou şi a apărut depresia, ele au fost cele care m-au scos din starea asta. Ele au fost cele care au zis ”Tati, hai să mergem, tati, hai să alergăm, hai să ne înscriem şi la The Color Run, şi la Băneasa Forest Run!”. La ultimul eveniment, Băneasa Forest Run, a fost cât pe ce să nu particip pentru că mă simţeam extraordinar de rău, însă fetele mele au fost cele care au zis ”Nu se poate!”. Una dintre ele a alergat împreună cu soţia mea, iar cea de-a doua a ales să meargă mai mult în ritmul meu, ca să putem totuşi să mergem împreună şi să termin cursa”, a spus Andi.
Să tragi de tine când e cel mai greu, când simţi că nu mai poţi. „Când e bine, poate să facă oricine”, spune Andi. Este însă extrem de important să ai apropiaţi care să te motiveze atunci când apare refuzul de a face mişcare, a precizat el.
„Păi când e bine, poate să facă oricine. Da, este foarte important, dar ce este mai important este să ai susţinerea familiei şi să ai susţinerea prietenilor pentru că este foarte greu să tragi tu de tine atunci când eşti foarte jos, ai nevoie de cineva care să vină efectiv şi să te ia fizic de acolo. În momentul în care te sună şi te întreabă dacă vrei să ieşiţi la plimbare şi tu îi spui ”nu”, ăla să fie momentul în care el se suie în maşină, vine la tine, te ia şi te scoate cu japca. Pentru că ai nevoie într-un moment de genul ăsta de cineva care să te motiveze mai mult decât ai putea să o faci tu atunci când te lupţi cu toate stările astea negative”, a explicat pentru News.ro Andi Cârlan.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
