„O să încep cu o poveste care s-ar putea să devină o replică directă pe parcurs sau nu. Însă, indiferent de ce va deveni sau nu, ea este necesară pentru că, deocamdată, avem doar nişte margini, iar povestea încearcă să vă ofere miezul. Şi începe acolo, acum aproape 57 de ani, la Târgu Mureş, într-un sfârşit de primăvară caldă. (..) Nu ştim exact ce fel de ursitoare s-au prezentat la eveniment şi nici dacă ele se aflau într-o relaţie de cordialitate şi colaborare susţinută ori dacă, nu cumva, existau conflicte interne sau conflicte de interese între domniile lor. Faptul este că şi-au făcut treaba. S-au încadrat în profilul postului şi au hotărât destinul acelui copil cu vot în unanimitate. După care s-au felicitat reciproc şi s-au deplasat la următorul client, la următorul copil. Iar copilul nostru a deschis ochii spre lume şi spre oameni şi a început călătoria, ca orice cetăţean, învăţând cu fiecare zi şi cu fiecare noapte ce înseamnă viaţa şi capcanele ei, ce înseamnă să te împrieteneşti cu ea, să te iei la harţă cu ea, să stai şi să te uiţi atent cum curge ea, pur şi simplu întrebându-te dacă rolul tău este unul de combatant activ sau doar de observator neutru”, a spus ministrul Culturii, în plen.

El a mai afirmat că, ani mai târziu, încă întrebându-se una şi alta despre viaţă, copilul, care crescuse între timp, fireşte, a ales să meargă la o şcoală de teatru şi să devină actor, ceea ce a şi făcut.

„Numai că nu s-a trezit el bine actor, că imediat s-a pomenit director de teatru, la 24 de ani, ceva tare neobişnuit la vremea aceea, căci suntem abia în 1993 şi unii şuşoteau, cu o uluire plină de speranţă, că, wow, ăsta e cel mai tânăr director din România, ever! Iar alţii bombăneau: «Ce caută copilul în scaunul de director?» Copilul însă nu s-a lăsat intimidat şi s-a luat în serios, rămânând directorul teatrului maghiar din Timişoara preţ de 12 ani, vreme în care nu s-a gândit el foarte des la lucrătura ursitoarelor, căci nu prea avea timp. Se adapta şi învăţa din mers ce înseamnă să fii managerul unei instituţii importante şi să şi faci ceva cu instituţia aceea. Avantajele vârstei, desigur: entuziasmul, curajul, dorinţa de schimbare, încrederea, anduranţa — toate astea, la 24 de ani, te propulsează direct pe orbită. Sărim puţin în epoca poveştii şi mergem în anul de graţie 2005, când personajul nostru ajunge la Ministerul Culturii şi parcurge câteva trepte ierarhice, de la director general la secretar de stat, în mai multe rânduri, pe semne că tot din pricina acelor ursitoare năbădăioase, şi acumulează o experienţă tot mai mare şi mai colorată în domeniu, reuşind astfel să găsească din ce în ce mai multe răspunsuri la întrebările acelea care îl frământau de când era mic”, a mai povestit András Demeter.

Ministrul spune apoi că în anul 2010 îl găsim la conducerea Societăţii Române de Radiodifuziune, „unde face tot felul de năzbâtii spectaculoase şi de unde pleacă, la un moment dat, dar lasă nişte rezultate vizibile şi relevante, după care se duce la TVR şi înfiinţează acolo o structură nouă, Casa de Producţie a Televiziunii Publice”.

„Şi, dacă tot era pus pe treabă, reia producţia de teatru şi film după mai mulţi ani de pauză, repune Cerbul de Aur pe hartă, organizează tot felul de festivaluri şi evenimente. Ai zice că nu-i prieşte liniştea, că-l destabilizează dacă se opreşte şi lasă lucrurile pe pauză sau dacă încetineşte un pic ritmul ori îşi ia mai mult de cinci zile de concediu. Cu siguranţă, şi asta tot de la ursitoare i se trage: nu poate dormi bine dacă nu vede rezultate. Mai urcă şi pe scenă, mai apare şi în filme între timp, la independenţi, la stat, unde apucă — vă amintiţi că el se făcuse actor, da?”, povesteşte ministrul.

Demeter mai afirmă că acesta acceptă portofoliul ministerial în vara lui 2025, adică alaltăieri.

„Se pune pe treabă şi acolo. Deja ne-am prins cu toţii care e modelul. Conflicte? Da, numeroase. Ca şi până acum. Greşeli? Inevitabile, nimic nou. Reguli? Cu siguranţă, sunt ferm necesare. Stahanovism sau o mentalitate comunistoidă? Deloc. Merge fix în direcţia opusă. N-ar permite altfel ursitoarele, în primul rând. Ce caută ungurul la Cultură? Dispreţ şi aroganţă faţă de artişti? Nicio şansă. Doar momente mai incandescente. O jignire pentru cultură? Totul e relativ. Deci ştiţi vorba: depinde de cine întreabă. Şi, apropo de relativitate, Einstein ne-a spus, la un moment dat, că diferenţa dintre geniu şi prostie este că geniul are limitele sale şi că oamenii inteligenţi fac cele mai mari prostii. Dar asta a fost doar o paranteză şi nici nu ştiu ce mi-a venit cu ea şi ce caută în povestea noastră”, a declarat el în plen.

”Aşadar, să repet? Certuri artistice? Oh, da! Dar, la nivel de breaslă, ele sunt ca nişte conflicte domestice. Un scandal e o furie. E o furie, nu reprezintă o convingere. Concesii făcute? Da. Şi câteva necesare. Compromisuri făcute? Niciodată. Niciodată. Dar s-au enervat foarte rău ursitoarele şi cine ştie ce a mai ieşit. A deranjat? De nenumărate ori. A călcat pe bătături? O, şi încă o mai face. Condamnări? Din acestea, nu, nu e cazul. Dar, pentru că tot a venit vorba, să risipim o confuzie: în civil nu există condamnare. Există numai în penal. Deci… I-au ieşit toate lucrurile din prima? Nici vorbă. Sau cui îi ies? S-ar găsi altcineva să-i ia locul? Oricând. Nimeni nu e de neînlocuit. Şi-ar asuma altcineva acest traseu? Întrebare retorică. Puncte de suspans. Există o cultură a manipulării? Evident că există. Trăim în ea de câţiva ani buni, la nivel planetar. Inclusiv această moţiune face parte din… Scuze. Se află acest ministru în plin travaliu de făurire? Da, se află, dar asta nu înseamnă că nu există un cap compas. I se poate reproşa faptul că e prea dens şi prea la vedere? Da, fără îndoială. Încercările, căutările, tatonările de drumuri se fac cu un preţ, cu tensiune acumulată, cu schelete care cad din dulap, cu gunoi care zboară de sub preş şi cu unele voci care se aud mai tare decât altele. Dar, dacă le dăm acestor voci câştig de cauză, n-ar trebui, oare, să ne gândim şi la ce au de pierdut toţi ceilalţi? I se poate reproşa acestui ministru lipsa de curaj şi de asumare a deciziilor? Asta nu. Se defineşte o civilizaţie prin ceea ce are şi o cultură prin ceea ce este? Neîndoielnic. Dar, dacă tot parafrazăm această triadă filozofică, trebuie adăugat şi termenul „lipsă”. Un demnitar, ca şi un artist, de altfel, se defineşte prin ceea ce face. Pare că ne confruntăm cu un război infiltrat în toate coloanele? Da, aşa se pare. Ar fi o variantă câştigătoare să ne ostilizăm cu toţii? Niciodată. Este posibil ca această moţiune să treacă? Totul este posibil. Ar fi acesta un gest înţelept? Aici vom lăsa ursitoarele să dea răspunsul, cum ştiu ele mai bine”, a mai spus ministrul în discurs.

Share.
Exit mobile version