Adevărul este că ne place să fim mințiți
1. În luna septembrie 2020, Deutsche Bank deplângea finalul celor 40 de ani de globalism bun și profitabil și intrarea într-o eră a „dezordinii accentuate”, care ar fi urmat să dureze cel puțin 10 ani[1].
Deși a fost un an de cotitură, iar plandemia a fost ingredientul esențial al haosului în care ne-am afundat de-atunci încoace, „dezordinea accentuată” nu a început în 2020, ci odată cu evenimentele din 11 septembrie 2001 din SUA. Ulterior acelor dezastre, liderii americani și, în general, liderii „Occidentului Colectiv”, au luat decizia să reinstaureze „ordinea mondială liberală bazată pe reguli” prin mijloace categoric liberticide și anti-democratice.
De atunci încoace s-au instaurat cenzura, suspiciunea la adresa omului de rând, supravegherea în masă și, mai grav decât orice, minciuna „nobilă”, minciuna ca medicament.
După acele evenimente, lumea a dus-o din criză în criză, care s-au suprapus ori s-au sudat una de la alta: criza războaielor contra terorii, criza bancară, criza datoriilor suverane, criza imigranților, criza sanitară, criza energetică și alimentară, criza climatică, criza militar – geo – strategică și, mai nou, criza regresului cognitiv (adică, prostificarea, pe românește).
Cu fiecare criză în plus, mai rea și mai bizară decât precedenta, s-a extras cel puțin o ocazie de a folosi minciuna ca medicament, o minciună așa-zis nobilă și necesară salvării supușilor de dușmanii reali sau fabricați. Salvatorul s-a aglutinat mereu din „bazinul” elitelor auto-mandatate supra-statale, pe fundalul excepționalismului economic și juridic care justifică orice evadare din normal.
Transpolitica, transcuvintele, transcomportamentul, transhumanismul, clar obscurul-moral din care nu se mai poate extrage nimic cert, trans- sau meta-adevărul, nou-normalul, toate au venit ca o avalanșă declanșată de butonul roșu care a pus lumea pe modul „supraviețuire”.
În așa-zisa luptă a salvatorului contra dușmanului, orice a devenit permis – chiar și minciuna ca politică de stat[2].
Pentru oamenii religioși, Dumnezeu nu doar că este adevărat: El este Adevărul. Când Dumnezeu este evacuat din om, orice este permis, spunea rusul Dostoievsky. Înclusiv minciuna de stat care se identifică drept adevăr. Inclusiv pseudo-știința, care se identifică drept unica știință, mai precis, cu Știința.
Toți auto-intitulații salvatori, autocrați sau tirani, au folosit și folosesc minciuna „nobilă”, minciuna ca medicament.
Es ist für ihre Sicherheit (este pentru siguranța voastră)…
Its for the greater good (este pentru binele cel mare)…
Așadar, trebuie să credeți, iar nu să cercetați și să aveți dubii, căci ignoranța este putere.
Dușmanii poporului, inamicii publici, conspiraționiștii, negaționiștii, deviaționiști, extremiștii – toți sunt ținte legitime ale salvatorilor, deci trebuie anihilați printr-o sfântă cultură trezită (cancel culture, woke people). Adevărul lor nu există, adevărul în ce-i privește nu contează.
De altfel, cu sau fără sarcasm, Napoleon Buonaparte a spus că istoria este un set de minciuni asupra cărora s-a căzut de acord.
Și, desigur, istoria este scrisă de învingători…
În p(l)andemii, în timpul dezastrelor, în războaie, în crize reale sau fabricate, minciuna oficială este o „valoare a comunității”. Lumile simulate, rețelele de socializare, stările alterate ale conștiinței induse de droguri, adicțiile față de lumea digitală și fricile programate și dispersate masiv în populație fac restul „necesar” siguranței voastre și binelui cel mare adus de Fratele cel Mare.
Există, însă, un mic bemol în această măreață simfonie a minciunii – medicament. Odată ce și-au recunoscut „calitatea” de mincinos oficial, elitele intrigante și corupte (care au uzurpat rolul de salvator, în timp ce sau imediat după ce au fabricat dușmanul) au derapat ireversibil în plin paradox al mincinosului. Nu se mai poate ști dacă aceste elite spun adevărul și, deci, dacă sunt credibile. Ironic, ambiguitatea și incertitudinea se mențin nu numai atunci când asemenea elite afirmă că spun adevărul, ci și atunci când recunosc că mint[3].
Încrederea este cea mai prețioasă monedă[4]. Dacă o ai, poți spera să răzbești. Dacă nu o (mai) ai, falimentul este inevitabil.
Asemenea elite nu mai au credibilitate în ceea ce fac și propun, chit că au toți banii, toate resursele și toate armatele din lume.
Cu atît mai puțin sus-zisele elite nu mai au căderea morală de a finanța vânătoarea de „știri false” și de conspiraționiști, negaționiști sau deviaționiști.
2. En passant, să reținem câteva scurte explicații ale ciudatului fenomen al minciunii „nobile”, valoroase cât un medicament, de care ne lăsăm seduși toți.
Antoine de Saint-Exupéry: „cine vrea să spună ceva interesant, trebuie să mintă puţin”.
Tudor Arghezi: „omului îi place să se mintă şi să fie minţit; când nu-l mai minte nimeni şi nimic, se dezorganizează”.
Mark Twain: „există trei feluri de minciuni: minciunile, minciunile sfinte şi statisticile”.
3. Armata SUA are 900 de baze militare în nu mai puțin de 153 de state ale lumii. Minciuna nobilă este că nu ar fi vorba despre un imperiu ținut în picioare cu bugete militare anuale de 7-800 de miliarde de dolari și prin controlul securistic al liderilor politici ai „Occidentului Colectiv”, ci o garanție a libertății, a democrației și a „ordinii mondiale bazate pe reguli”. Pe baza acestei imense etalări a forței militare americane, economia financiarizată (desprinsă aproape total de conceptul de producție și industrie) și imperialismul cultural continuă să prevaleze, cu toate flagrantele dovezi ale caracterului lor nociv.
China a colonizat economic o mare parte a Africii, construind, de exemplu, trenuri de mare viteză în state ca Maroc sau Egipt, trenuri care circulă de regulă goale, întrucât costul transportului este imposibil de suportat de africanul de rând. China a construit mai mult de 350 de milioane de apartamente și case care stau goale. China a instituit dictatura digitală (cvasi)perfectă, sub denumirea de rating de cetățean. Minciuna nobilă este că civilizația chineză aduce în Africa locuri de muncă, drumuri, poduri, spitale și școli, iar nu colectori de resurse necesare imensei sale economii și, colateral, dictatura digitală și ratingul de cetățean tipic chinezești. Minciuna nobilă este că în China s-ar derula un măreț proces de civilizare, de progres tehnologic și de dezvoltare umană, iar nu o pietrificare a drepturilor și libertăților.
Rusia a jucat cartea BRICS, dând impresia a coalizat în jurul său acea parte a lumii care se opune direct sau indirect imperialismului american și că promovează normalitatea împotriva unui curent cultural care asimilează anormalul cu diversitatea și civilizația cu cultura anihilării și calcă în picioare modul conservator de trai. În acest timp, Rusia introduce rubla digitală, pașaportul digital, „imunizarea” obligatorie și „orașele de 15 minute”, ca și când ar fi cel mai silitor elev al Formului Economic Mondial de la Davos. În plus, prin oligarhii săi „occidentali” (care joacă prost cartea dizidenței), prin serviciile sale secrete și prin liderii săi para-militari își intensifică comportamentul intrigant și subversiv, implicându-se în tot felul de războaie civile sau lovituri de stat, prin Europa, Africa sau Arabia.
Pentru cât mai contează, Uniunea Europeană se laudă cu modelul său economic și democratic, cu valorile și standardele comunității, cu liberalismul și cu diversitatea, cu lupta cu p(l)andemiile și schimbările climaterice, dar derapează din ce în ce mai hotărât și abrupt pe panta minciunii „nobile” cum că măsurile pe care le adoptă și le pune în aplicare sunt pentru salvare, redresare și reziliență, iar nu pentru control și pentru acumularea puterii în mâinile elitelor tot mai subțiate și mai viclene care conduc căruța bruxeleză sub numele fals de „salvatori”. Uniunea Europeană este atât de liberală și de pro-diversitate încât a organizat și finanțat o armată de 140 de mii de „verificatori ai faptelor”, menită a vâna și neutraliza orice dizident care gândește, vorbește și acționează invers decât se așteaptă „nobilii” mincinoși ai birocrației bruxeleze. Mișcările politice anti-sistem sunt izolate prin ordin direct și chiar prin reglementări, politicienii indezirabili fiind carantinați în interiorul unor „cordoane sanitare”, ca și când ar fi infectați cu dizidență, iar supușii imperiali ar putea fi contaminați …
În toate cele patru exemple, minciuna se aplică poporului de supuși ce așteaptă să fie salvați sub formă de medicament. Presa, rețelele de socializare, mediile culturale și universitare – aproape totul este supus și înscris forțat în matricea acestui set enorm de minciuni „nobile”.
4. Una dintre cauzele proliferării și relativului succes la public ale acestei forme oficiale de minciună (corectă politic și trezită) este confuzia între minciună și fals, între știință propriu-zisă și pseudo-știință și între știre și opinie.
Minciuna este un fals intenționat. Este un fapt sau un comportament în mod principial condamnabil moral și judiciar.
Falsul este incorectul, inversul adevărului (=corespondența afirmației cu realitatea obiectivă). Câtă vreme nu este încărcat de motive intenționate, falsul nu devine minciună și nici nu are consecințe morale sau legale.
Nici greșeala de apreciere (eroarea, iluzia, biasul cognitiv) și nici judecățile prescurtate, adică, oligo-rațiunile (preconcepțiile, gândirea de grup, alinierea la comportamentul liderului, imitarea autorității) nu sunt minciuni. Sunt lucruri grave care pot afecta mulțimi mari de oameni, dar nu sunt minciuni, adică falsuri intenționate. De asemenea, miturile și realitățile imaginative nu sunt minciuni, chiar dacă au un nucleu ideatic (parțial) fals, ci abstracțiuni sau valori în care oamenii cred și care îi fac să coopereze. Religiile pot muta munții din loc …
La nivel individual și concret, motivele pentru care mințim sunt infinite și nu toate minciunile sunt vinovate. Există situații – limită în care omul concret este chiar obligat să mintă, întrucât adevărul ar face rău altuia. O serie întreagă de filosofi și teologi au intitulat aceste falsuri bine intenționate „minciuni nobile”. De exemplu, nu îi spui unui muribund că mai are puțin de trăit…
Când minciuna provine de la autoritățile publice, care fac politici publice din falsurile intenționate, încărcate de ideologie, este grav atât din perspectivă democratică, cât și din perspectiva credibilității. Un mincinos oficial care spune că minte, chiar în mod „nobil” și cu titlu de medicament, nu mai poate fi crezut nici măcar când spune adevărul. Poporul nu mai poate urma astfel de autorități publice, mai devreme sau mai târziu revoltându-se.
Falsurile intenționate din știință pot duce la ideologizarea științei, adică la instrumentalizarea sa politico-religioasă și, implicit, la pierderea încrederii publicului în metoda științifică.
În fine, știrea este o informație seacă. Poate fi adevărată sau falsă. În schimb, opinia este o narațiune care conține credințele, emoțiile, opțiunile, memoria și idealurile autorului. Ștergerea iresponsabilă și liberticidă a graniței dintre știre și opinie și sancționarea delictul de opinie sunt cele mai grave lucruri într-o democrație.
Știința, pseudo-știința și pericolul falsului sanctificat
5. În concepția filosofului austriac Karl Popper, știința propriu-zisă este o teorie aptă să explice realitatea faptelor și să genereze predicții falsificabile (nu false, n.n., Gh. P.)., iar „o teorie care NU este refutabilă prin orice mijloc posibil este non-științifică. Irefutabilitatea nu este o virtute a teoriei (așa cum cred oamenii de multe ori), ci un viciu”.
Niciun om de știință nu poate pretinde că teoria sa este ultimă. Karl Popper a susținut că este imposibil de dovedit prin teste și experimente că o ipoteză este în totalitate și în mod imuabil adevărată[5]. Deși o teorie poate poate oferi explicații și predicții infinite ca număr[6], numai o mică parte dintre acestea pot fi testate. În schimb, pentru a dovedi că o teorie sau ipoteză este falsă, este suficientă o singură observație certă care contrazice teoria sau ipoteza. De aceea, Karl Popper sugera că orice om de știință ar trebuie să explice, măcar sumar, modalitatea în care teoriile sale ar putea să fie falsificate (sau să dea rateuri …).
Demersul științific nu este altceva decât o corecție din mers sau o rescriere a teoriilor științifice, sub impactul observațiilor și experimentelor care probează că, în variantele lor anterioare, au generat predicții (parțial) false. Este singura modalitate naturală și sănătoasă în care știința progresează – colegii sau concurenții testează mereu teoriile științifice existente pentru a le descoperi fisurile …
Paleontologul Stephen Jay Gould scria că „faptele și teoriile sunt lucruri diferite, iar nu trepte într-o ierarhie cu certitudine crescândă. Faptele sunt datele lumii. Teoriile sunt structuri de idei care explică și interpretează faptele”.
Cu alte cuvinte, nu faptele trebuie să se supună științei, ci știința trebuie să se adapteze faptelor și realității, în încercarea de a le explica și interpreta și de a genera predicții necesare sau utile progresului cunoașterii[7].
O teorie nefalsificabilă NU este știință, ci dogmă[8].
Codul civil român dispune că interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății și al științei (art. 61 alin.2).
Un set de cunoștințe andosate sau impuse de autoritățile birocratice (supra)statale sau totalitare nu înseamnă știință, ci ideologie pseudo-științifică. Consensul științific, obținut prin „votul” majorității sau al unanimității oamenilor de știință (mai precis, votul tuturor oamenilor de știință înregimentați sistemului și birocrației care i-au exclus de la vot sau i-au ocultat pe cei independenți și curioși din fire …), nu poate înlocui dubiul și permanenta căutare a probelor care contrazic chiar și parțial teoriile științifice.
Așa cum a spus și Descartes – mă îndoiesc, deci cuget, deci exist.
6. De departe, cel mai grav lucru care ni s-a întâmplat în și după p(l)andemie a fost că omul a putut să își fabrice o realitate pe care și-a impus-o celorlalți.
Bărbatul biologic care se identifică azi drept femeie, mâine pisică și poimâine cerb lopătar s-a impus, în special, pentru că omul de (pseudo)știință l-a justificat „consensual”. Presa, filmele, programele „educaționale” etc. au trecut la utilizarea de transcuvinte și de transconcepte (pseudo)științifice.
Tehnocratul intrigant și corupt, cu suportul prostocratului sau al impostorului de la putere, și-a impus postulatele ne-științifice prin dogmatizare, prin cenzură, prin sancționarea delictului de opinie și prin minimalizarea cercetărilor „independenților” sau a dubiilor oamenilor de bun simț. Odată ce „știința” capătă ștampila autorității, teoria – vedetă nu mai poate fi contestată. Nu mai este falsificabilă (în sensul pe care Karl Popper îl dă termenului), deci devine dogmă. Or, dogma nu mai poate fi contrazisă.
Dacă tehnocratul intrigant și corupt este pe o poziție globală, dogma sa devine o „realitate” care se impune TUTUROR celorlalți.
De ce?
„Este pentru cel mai mare bine”, desigur…
7. Doi parlamentari americani cu atribuții în controlul și supravegherea serviciilor secrete au făcut publice declarațiile unui „șoptitor” (whistleblower) din CIA din care rezultă că mai mulți lucrători de rang înalt ai acestui serviciu secret american au fost mituiți cu sume considerabile de bani pentru a-și schimba declarațiile originare din care ar fi rezultat că virusul p(l)andemiei provenea din biolaboratorul (semi)secret din Wuhan, China[9]. La începutul p(l)andemiei, varianta oficială era că virusul ar fi provenit de la animalele vândute de chinezi în piața din Wuhan. Liliac sau pangolin – nu s-a obosit nimeni să precizeze. Toată lumea se uita la halucinantul film făcut cu drone în care orașul era pustiu, iar chinezii cădeau secerați, ca muștele.
Așadar, nu numai că minciuna a fost utilizată ca medicament, fiind considerată „nobilă” și demnă de a fi sanctificată, dar pentru a i se prezerva sacralitatea s-au plătit sume de bani considerabile cu titlu de mită. Cui? Spionilor de rang înalt din cadrul CIA.
Venind de la un „șoptitor” anonim (dar despre care cei doi parlamentari americani spun că este foarte credibil, având chiar grade înalte în ierarhia CIA), este posibil ca această dezvăluire să conțină un mare grad de exagerare sau chiar să fie un fals.
Numai că autoritățile americane și, mai ales, serviciile secrete, nu cunosc nici acum originea virusului plandemiei. Și, în plus, depun considerabile eforturi logistice și financiare pentru a ascunde adevărul asupra sursei p(l)andemiei.
După aproape doi ani în care varianta „științifică” mainstream care s-a impus a fost originea naturală, autoritățile și serviciile secrete americane au schimbat, totuși, narativul, susținând că nu este exclusă originea artificială a virsului, mai precis, o scurgere (ne)intenționată din biolaboratorul din Wuhan.
Narațiunea a fost imediat însușită de rețelele de socializare și de presa mainstream.
Această variantă alternativă comportă, însă, mari riscuri și imense probleme etice și geopolitice.
În primul rând, pentru că validează retroactiv „teoriile conspirației” care susțin că în biolaboratoarele lumii „civilizate” se fabrică agenți patogeni utilizabili ca arme biologice, în ciuda faptului că tratatele internaționale le interzic.
În al doilea rînd, pentru că devoalează faptul uluitor că laboratorul din Wuhan era finanțat în secret și contrar interdicției impuse de DARPA de Institutul American de Sănătate Publică, condus de dr. Antony Fauci, (anti)eroul plandemiei, și că funcționa cu oamenii de știință francezi și chinezi.
În al treilea rând, dacă virusului a scăpat din laboratorul de la Wuhan, cu sau fără intenție, China ar putea fi considerată vinovată de întregul cortegiu de nenorociri generate de plandemie. Cine ar fi apt, în această lume deja tripolarizată și dependentă economic de China, să sancționeze China din punct de vedere economic, judiciar și militar?
Cum a reacționat lumea „civilizată”, bazată pe reguli și valori, la această minciună planetară?
Voila:
Virusul plandemic scapă dintr-un laborator chinez, unde era fabricat cu finanțare americană și personal științific francez și chinez. Capul experimentelor de tip gain of function era Fauci, (anti)eroul planetar al plandemiei. Cauzatorul crizei coincidea cu așa-zisul salvator din criză. Statul american, atât cel vizibil, cât și cel adânc, determină tehnocrații și agenții secreți să țină secretul și colaborează strâns cu China și cu alte state „civilizate” implicate (inclusiv Rusia) într-o adevărată conspirație a tăcerii, mass media mainstream cenzurează adevărul, iar cei care spun acest adevăr sunt ștampilați drept „teoreticieni ai conspirației” și aruncați extra muros. Tot ei sunt și „vinovații” pentru răspândirea virusului: nu au achiziționat minciuna nobilă, deci sunt responsabili pentru nesiguranța noastră. Este puzzle tridimensional hiper-complex, cu geometrie variabilă, în care victimele devin personajele negative, iar infractorii, niște trans-eroi. Cam asta se întâmplă când o minciună „nobilă” este sanctificată.
Adevărul ca datorie și minciuna ca delict
8. La sfârșitul sec. al XVIII-lea, unul dintre cei mai mari filosofi germani, Immanuel Kant, a emis și argumentat cele mai severe precepte relative la minciună. Pentru Kant, a spune adevărul era o datorie legală și un principiu moral fundamental. A minți era deopotrivă un delict și un păcat capital.
Kant arată că prima crimă relatată în Biblie nu este fratricidul comis de Cain contra lui Abel, ci minciuna spusă de șarpele care a convins-o pe Eva că nu va păți nimic dacă va mânca din mărul cunoașterii. În concepția lui Kant, minciuna este ca un vaccin care introduce animalitatea în om (Kant era contra vaccinului) și care îl intoxică exact cum ar face-o o otravă.
Kant se situează în contradicție cu o întreagă serie de filosofi și teologi care fie au justificat „minciuna ca medicament”, necesară pentru a proteja interesul public și binele cel mare, fie au atras atenția că, în viața, este uneori necesar să minți.
Dacă Platon și unii teologi neoplatonicieni din perioada patristică (sec. III – IV A.D.) au considerat că există rațiuni mai mari decât adevărul care îndrituiesc elitele mundane să mintă pentru a „vindeca” un rău public suprem, Aristotel a susținut că minciuna este mereu josnică și blamabilă în sine, în timp ce adevărul este frumos și lăudabil[10].
Pe de altă parte, chiar în epoca în care Kant a emis postulatele sale morale relative la adevăr și minciună, un filosof francez, Benjamin Constant, l-a acuzat de radicalism, arătând că, în concret, omul poate fi obligat să mintă. De exemplu, pentru a salva viața cuiva căutat de un ucigaș, vom minți. Pe de altă parte, Benjamin Constant a arătat că adevărul ca datorie presupune un drept la adevăr. Dar nu poate fi admis un drept la adevăr în cazul în care adevărul ar provoca prejudicii majore altora. A spune adevărul este o datorie numai față de cel care are dreptul la adevăr, iar nu și față de cel care ar putea folosi adevărul pentru a provoca suferințe altora[11]**. Kant, în schimb, a susținut că adevărul nu este o proprietate asupra căreia să acordăm drepturi unora și le refuzăm drepturi altora, ci este datorie absolută. Disputa, însă, nu s-a terminat cu victoria lui Kant, ci al lui Constant.
Discipolul lui Kant, Arthur Schopenhauer, a susținut cu fermitate că „orice minciună este o injustiție, cu excepția legitimei apărări împotriva violenței și a vicleniei”, dar a reținut că există cazuri în care „avem chiar datoria de a minți” și, mai mult, că există minciuni sublime[12].
Într-adevăr, Codul penal român exonerează de vină penală autorul unei fapte săvârșită ca legitimă apărare.
Minciuni “nobile, morale” pot fi acelea ale medicului care ascunde bolnavului starea lui reală, a ofițerului prizonier care nu trădează secretele militare ale patriei, a duhovnicului care păstrează secretul spovedaniei. În aceste exemple nu se săvârșește nicio nedreptate, nici o trădare, nici o înjosire, ci dimpotrivă (dar nu și în cazul în care un sistem opresiv – sau un sistem democratic pervertit – utilizează minciuna pentru scopuri politice și tiranie, n.n., Gh.P).
André Comte-Sponville a susținut că buna credință este virtutea oamenilor care merită să fie crezuți, o virtute care ar trebui să ne dicteze faptele, cuvintele și chiar gândurile. Dar omul este acel animal care poate minți și care trebuie uneori să mintă pentru a supraviețui, pentru a salva o persoană sau pentru a se opune barbariei[13].
Codul civil român stabilește o prezumție generală de bună credință, iar Codul de procedură penală și Constituția stabilesc o prezumție de nevinovăție de care trebuie să se bucure toată lumea. Motivația este una simplă: buna credință și bunul simț comun sunt starea normală, naturală, a omului.
Este foarte grav că legi, cutume și comportamente administrative au ajuns să ne suspecteze pe toți de inversul acestor prezumții. Autoritățile publice sau mega-comercianții au creat, în epoca post-modernă, nenumărate tipuri de caziere, care stochează informații negative despre noi toți: cazier judiciar, fiscal, comercial, bancar și, mai nou, cazier digital – sanitar…
Suspiciunea la adresa omului de rând este esența sistemului de credit social (rating de cetățean) care face din China cea mai implacabilă formă de totalitatism și care stârnește invidie tuturor statelor „liberale” occidentale cu tendințe totalitare. Sarcastic, cazierul de cetățean este impus de un sistem statal care s-a obișnuit să mintă „nobil” și, respectiv, de mega-comercianții care se fac vinovați crime contra umanității de încălcă ale drepturilor omului și ale libertăților cetățenești.
9. O lume în totalitate curățită de minciuni, în care adevărul este o datorie și un imperativ moral implacabil pare a fi utopică.
Odată cu apariția limbajului – adică, de la începutul lumii – a apărut și minciuna, fiind inerentă creșterii și maturizării omului, istoriei și miturilor umanității.
Omul minte: la 3-4 ani, când învăță să le facă farse părinților și bunicilor, la 7-8 ani, când pretinde că a uitat caietul acasă pentru a-l convinge pe învățător că are motive obiective care explică omisiunea de a-și fi făcut temele, la 16-17 ani, când își „vrăjește” potențiala pereche cât de bun, deștept, drept și musculos este, la 30 de ani, când se dă răcit pentru a nu veni la o ședință de judecată care trebuie amânată, și chiar la 60—70 de ani, când își amuză cu povești haioase și inventate ca să îi facă să mai treacă pe la el.
Gluma, farsa, tăcerile cu tâlc, figurile retorice (metafore, simboluri, alegorii), ficțiunile, miturile, realitățile imaginative – toate sunt, într-o oarecare măsură, forme de minciună. Cele mai multe dintre ele sunt inofensive. De ce le practicăm? Pentru că ne condimentează viața. Pentru că, fără ele, am avea o existență urâtă. Pentru că ne atrag sau ne distrag atenția și ne face să trăim emoții în comun.
Exprimarea, în sine, adică slova (cuvântul), nu este nici moral, nici imoral. Cuvântul devine moral sau imoral prin întrebuințarea premeditată care i se dă, prin conștiința care îl folosește. Narațiunea, fantezia, teatrul, poezia, toate utilizează un tip special de fals, de care suntem conștienți, pentru că suntem într-un consens implicit cu autorul. Aceste reprezentări nici nu sunt adevărate în sensul propriu, dar nici nu sunt minciuni ofensive, intenționate.
Schopenhauer spunea că minciuna este rea și vinovată pentru că este lansată fără milă, cu intenția de a produce rău și de a procura autorului plăceri nemeritate sau perverse. Minciuna, care înseamnă viclenie, este imorală, ca și violența, pentru că provoacă nedreptate socială.
Mințim în diplomație, mințim în război, mințim în pandemii, mințim când cauzăm sau agravăm crize. Mințim și considerăm că e nobil să o facem, de dragul științei, al libertății, al puterii, al banilor…
Îi mințim pe alții și ne mințim noi înșine. Cea mai mare problemă a lumii actuale este depresia. Minciunile despre noi înșine, pe care ni le amestecăm cu istoria personală și cu aspirațiile sau idealurile proprii, construiesc un „eu evocator” diferit de realitate. Impactul cu realitatea determină senzație de cădere, panică și angoasă, ceea ce înseamnă chiar ingredientele depresiei. Rețelele de socializare contribuie masiv la această amețitoare aterizare forțată.
Iar mincinosul vrea să fie mințit, din diverse motive – teamă de adevăr, aversiunea față de pierderi și schimbare, iluzia de siguranță și protecție, nevoia de a crede în ceva, etichetele de status, tatuajul mental. Mincinosul se minte și se lasă mințit și ca urmare a „decupării” realității pentru a o încadra în propria narațiune, precum și din motive de gândire simplificată (oligo-rațiune), cum ar fi imitarea autorității sau a eroilor mainstream, gândirea de grup, înscrierea în curent sau adaptarea la „zgomotul cartierului” ș.a.m.d.
Omul cu voința puternică, dar lipsit total sau parțial de bună-credință, minte pentru că toți ceilalți sunt o adunătură de imperfecți care trebuie să se alinieze „adevărului” său. Destul de frecvent, acest gen de mincinoși se insinuează în liga selectă a elitelor conducătoare – Vilfredo Pareto îi numea „elite – vulpi”, pentru că sunt intriganți, corupți și vicleni.
În altă ordine de idei, vom observa că a spune adevărul este ceva ce poate declanșa reacții negative neașteptate, dureroase, dușmănii și adversități pe vecie[14]. De aceea, diplomația, plină de jumătăți de adevăruri și de simulații/prefecătorii, este uneori preferabilă.
Talleyrand spunea: “omului i s-a dat cuvântul ca să-și poata ascunde gândul” și că “este mult mai ușor să declami decât să dovedești ori să predici morala decăt să fii sincer”.
10. Adevărul este un drept natural al omului, numai că dreptul la adevăr se poate transforma ușor în dreptul la minciună. Adevărul poate devenit un trans-adevăr, iar această constatare, tipică lumii post-moderne, este debilitantă.
Toți au zis că-s prea săraci pentru a cere socoteală în justiție și răzbunare morală în societate contra celui care este convins că are dreptul la minciună. De aceea, minciuna a părut că a funcționat. Nimeni nu s-a întrebat, însă, dacă nu cumva a sărăcit din cauza minciunii pe care a ingerat-o ca medicament.
[1] Disponibil aici.
[2] În „lupta” lor pentru salvarea supușilor din crizele în care ei înșiși i-au băgat și afundat, unii birocrați nici nu se mai ascund. Ex-președintele Comisiei Europene, Jean – Claude Junker, a spus, textual: „când lucrurile se agravează, trebuie să-i minți”.
[3] Epimenide Cretanul spunea că toti cretanii sunt mincinoși, dar Epimenide era el însuși cretan, deci Epimenide era și el mincinos. Acuzat fiind, Epimenide a emis paradoxul mincinosului, în aceste coordonate: De ce ma faceti mincinos? Eu mint, dar nu e adevărat că mint. Ce vă spun eu este o adevărată minciună sau o minciună adevărată? Dacă vă spun că mint, acest lucru este un adevăr sau este o minciună? Adică, mai pe românește: un mincinos care spune că minte, minte când spune că minte? Acest paradox a muncit mințile unei mulțimi de filosofi, oameni de știința sau teologi, fiind prezent chiar și în Epistolele Sfântului Pavel. Nu a fost „dovedit” niciodată, nici de Aristotel, nici de Toma D’Aquino, nici de Betrand Rusell, ca să enumăr doar câțiva „pasionați” ai acestui paradox.
[4] De fapt, banii, în ei înșiși, nu sunt altceva decât încredere. Dacă aflați, de exemplu, că banii pe care îi încasați sunt falși sau că banca centrală nu mai are dreptul să emită bani, nu veți mai avea nicio încredere în bancnote sau în celelalte însemne monetare. Dacă aflați că, în loc de lei primiți moneda Statului Botswana, nu veți mai avea încredere nici în bani, nici în plătitor.
[5] Un exemplu la îndemână este mecanica newtoniană – a fost considerată irefutabilă timp de secole, până când a apărut teoria relativității, elaborată de Einstein.
[6] Dintr-o multitudine de explicații posibile ale unui fenomen, cea mai simplă este și cea mai aproape de adevăr („briciul lui Occam”). Karl Popper a susținut, din această perspectivă, că „pentru fiecare explicație acceptată a unui fenomen poate exista un număr extrem de mare, poate chiar de neînțeles, de alternative posibile și mai complexe, pentru că întotdeauna se pot împovăra explicațiile nereușite cu ipoteze pentru a le împiedica să fie falsificate; prin urmare, teoriile mai simple sunt de preferat față de cele mai complexe, deoarece acestea sunt mai ușor testabile”.
[7] Într-o carte pe care tocmai citit-o, Jihadul Butlerian, de Brian Herbert/Kevin J. Anderson, care au continuat și dezvoltat seria Dune, de Frank Herbert, am întâlnit acest pasaj: „știința, sub masca binefacerilor aduse omenirii, este o forță primejdioasă care modifică procesele naturale fără să își dea seama de consecințe. În urma unui asemenea scenariu, distrugerea în masă este inevitabilă”. Așadar, să nu sanctificăm știința, mai ales când este vorba de o pseudo-știință, ideologizată și birocratizată.
[8] În Ecleziastul stă scris: Am înţeles că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât prostia, cu cât lumina este mai de folos decât întunericul. Înţeleptul ştie să-şi folosească ochii, dar prostul umblă în întuneric. Am înţeles însă că pe amândoi îi paşte aceeaşi soartă. […] Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.
[9] Disponibil aici; aici; aici.
[10] Etica Nicomahică, Editura IRI, București, 1998, p. 99.
[11] Aceasta pare a fi, explicit sau implicit, justificarea minciunilor – medicament utilizate în plandemie, în războiale „moderne” și în așa-zisa luptă contra schimbărilor climaterice.
[12] Fundamentele moralei, Editura Antet, București, 2011, p. 118.
[13] André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuți, Editura Univers, București, 1998, p. 216 și p. 221.
[14] În romanul Calea Regilor, de Brian Sanderson (vol. II) este o poveste bizară despre minciuna „nobilă” și reacția oamenilor la descoperirea urâtului adevăr. Poporul uvara era pașnic, supus, blazat și guvernat de o regulă aparent minoră, însă cu consecințe gigantice în plan social: împăratul acelui popor nu îngăduia nicio greșeală. Orice greșeală, oricât de neseminficativă, era pedepsită cu moartea. Judecător sau om de rând, orice membru al poporului uvara repeta la fiecare sancțiune „toți știm că împăratul nostru nu înăduie nicio greșelă”, deci sancțiunea este „justificată”. Din întâmplare, poporul uvara descoperă că împăratul murise de mult, dar nimeni nu avusese curajul să verifice … Odată aflat urâtul adevăr – adică, faptul că, pe baza unei reguli incerte emise de un suveran de mult trecut la cele veșnice, poporul uvara și-a ucis cu regularitate semenii – societatea s-a revoltat cu violență, trecând de la cea mai strictă legalitate, la cea mai adâncă dezordine, ceea ce a și dus la distrugere totală.
Prof. dr. av. Gheorghe Piperea, PIPEREA & ASOCIAȚII