Savantul umanist al Renașterii

0
35

Hans Holbein, Ambasadorii © wikimedia commons

În lumea noastră (post)modernă există o adevărată prăpastie între omul de știință și umanist. Ruptura s-a născut probabil în secolul al XIX-lea, cînd a și fost creată sintagma „man of science”. Înainte de a ajunge titlul unei cărți celebre, tema celor două culturi a fost subiect de dezbatere universitară în lumea anglo-saxonă. De o parte, umaniștii. De cealaltă, „științificii”. O opoziție nu întotdeauna ireconciliabilă, dar în mod clar una care are nevoie de reconciliere.

Și totuși, nu a fost totdeauna așa. Pentru Renașterea la capătul căreia se naște știința modernă, omul de știință era umanistul. Cultura umanistă era și precondiția, și fundamentul cunoașterii. 

Întîi de toate, trebuia să știi bine limba universală, adică latina clasică (și ea, construită prin opoziție cu ceea ce umaniștii considerau că e latina „barbară” a medievalilor). Și trebuia, evident, să ai o educație clasică adecvată. Să fi citit, să recunoști și eventual chiar să știi pe dinafară sute de pagini din Cicero, Quintilian și Seneca, mii de versuri din Virgil și Ovidiu, eventual și un pic de Lucretius. Trebuia să poți citi și comenta Aristotel și Platon. Toate acestea erau doar începutul, baza, cultura generală, spoiala de cunoaștere care se deprindea prin școli sau în primii ani de universitate. Cunoașterea specializată era altceva, ea presupunea să înveți medicină, sau astronomie, sau teologie, sau metafizică – pe care însă trebua să le exprimi și să le aperi în limbajul și cu instrumentele acestei culturi clasice (căreia i se mai adăugau Arhimede și Euclid, Pliniu cel Bătrîn și Dioscoride, și Galen, și Plutarh, și un pic de Epictet sau Marcus Aurelius). 

În secolul al XVI-lea nu există o graniță bine delimitată între cultura clasică a umanistului și cunoașterea specializată pe care azi o asociem cu originile științei moderne. Pentru a înțelege asta e de ajuns să privim un tablou celebru: Hans Holbein, Ambasadorii. Tablou comandat de Henric al VIII-lea sau, poate, de noua lui soție, Anne Boleyn. Un tablou contemporan cu Reforma – din anii în care regele arunca în aer lumea veche, proclamîndu-se capul Bisericii. În tabloul lui Holbein, două personaje de rang înalt (ambasadori ai Franței la curtea engleză) stau de-o parte și de alta a unei mese pe care sînt expuse, ca la expoziție, însemne ale noii cunoașteri: hărți (trecuse mai puțin de o jumătate de veac de la descoperirea Americilor), instrumente astronomice, instrumente de navigație, instrumente muzicale. Cîteva cărți. Bagajul omului cultivat, ce conținea nu doar operele anticilor, ci și noile descoperiri ale modernilor: busola, sextantul, instrumentele de navigație cu care începuse marele secol al explorărilor geografice. Astronomia, muzica, geografia sînt științe matematice (așa-numitele matematici-mixte). Tot cu ajutorul matematicilor este realizată și anamorfoza din prim-plan: craniul deformat pe care-l poți vedea cu adevărat doar dacă privești de jos în sus (tabloul se afla probabil, inițial, la capătul unei scări de primire, într-unul dintre palatele regale ale lui Henric al VIII-lea). Aici pictorul a folosit una dintre invențiile tehnologice ale vremii: camera obscura

Ambasadorii este un tablou pictat de un artist cultivat pentru omul cultivat al Renașterii. Cel din urmă se putea bucura, privind, să recunoască elementele familiare, să descifreze trimiterile, să înțeleagă ghicitorile, să aprecieze glumele, să recunoască și să reflecteze asupra întrebărilor pe care le descoperă în detalii. De pildă, în spatele celor două personaje există o perdea groasă, verde. În colțul din dreapta sus se întrevede, ascuns, un crucifix. Este asta perdeaua „Reformei”, dincolo de care se mai vede, poate, ceva din „vechea credință”? Noi am pierdut, azi, cele mai multe din aceste coduri de descifrare, așa cum ne-am pierdut referințele care-i ajutau pe oamenii cultivați ai Renașterii să navigheze prin textele contemporanilor lor. De aceea ne e greu să citim autori de secol al XVI-lea și ne uităm foarte de dinafară la marea pictură renascentistă – fie ea italiană, flamandă sau olandeză. Între noi și ei se cască prăpastia săpată de ceea ce s-a numit „revoluția științifică”.

Departe de a fi o ruptură cu tradiția și cultura Renașterii, putem vedea cum revoluția științifică se hrănește din ele. Umaniștii încep să investigheze Natura pornind de la textele clasice, adesea doar pentru că sînt surprinși că ea nu pare să se conformeze acelorași tipare. S-a scris mult despre cum putem lega emergența primelor programe susținute de investigare a universului de problemele pe care le au umaniștii cu textele moștenite. Uneori impulsul apare dintr-un conflict legat de traducerea unor termeni, alteori din disputa cu privire la o teorie particulară. Ne putem imagina umaniștii ieșind în grădină să afle detalii despre cultivarea căpșunilor (dintr-o discuție cu grădinarul), plecînd într-o excursie în Europa Centrală pentru a vizita minele de sare sau de argint, scriind colegilor lor de la Praga sau Stockholm pentru a afla detalii sau pentru a încerca să înțeleagă o poveste din Pliniu care stîrnește controverse. Pe măsură ce lumea se lărgește, umaniștii se împrăștie peste tot. Au corespondenți în Peru (José de Acosta este un misionar spaniol care petrece ani buni pe coasta Americii de Sud și scrie două volume pe care le intitulează Istoria naturală și morală a IndiilorIstoria lui Acosta începe cu niște capitole în care descrie cum arată cerul noaptea și cum stelele pe care le vezi în emisfera sudică sînt cu totul altele decît cele despre care vorbeau anticii. Pe urmă, povestește despre clima din Peru care, conform aceleiași tradiții clasice, trebuia să fie toridă și de nesuportat, dar nu e deloc așa, semn că trebuie să ne apucăm să corectăm ce spun geografii și naturaliștii antici), apoi în Extremul Orient. Deja de la mijlocul secolului al XVI-lea vedem cum încep să apară mari proiecte de colaborare pentru elaborarea de hărți, atlase, enciclopedii ale cunoașterii „naturale” (titlul folosit adesea este cel de cosmografie – o descriere a întregului glob locuit). 

Iar de la Pămînt la ceruri nu e decît un pas. Căci hărțile nu sînt niciodată doar terestre; umaniștii sînt interesați de cele două sfere și de corespondențele dintre ele. Bolta cerească nu se potrivește nici ea cu ce scriu anticii – de la stelele Sudului la numeroasele comete observate în secolul al XVI-lea și pînă la supernovele observate de Tycho Brahe (în 1574) și Kepler (în 1604) –, pe ceruri, ca și pe globul terestru, apar tot felul de evenimente noi care par să ducă reflecția în aceeași direcție. Bunul umanist trebuie să corecteze textele, să remedieze erorile de traducere și transmisiune, precum și pe cele de conținut, uneori luînd chiar Natura drept martor. 

Doar că impulsul de a afla, cunoaște și corecta nu e revoluționar. Asta ne e nouă greu să înțelegem și să acceptăm. Umaniștii nu vor să arunce la gunoi toată cunoașterea moștenită și să pornească de la zero. Nu vor nici să le demonstreze anticilor că au greșit. Și nici nu se iau la întrecere cu filosofii din vechime sau între ei. Umanistul are, în fața cunoașterii, atitudinea pe care cititorul educat și inteligent o are în fața unui text. Este educat să detecteze erorile, inexactitățile, ambiguitățile. Știe cum să le corecteze și unde să se uite pentru a se lămuri – în bibliotecă sau dincolo de ea, pe cer, în natură, în laborator. Și simte nevoia să corecteze textul primit, să lase generațiilor următoare o copie fără greșeli.

Savantul umanist vede natura ca pe o prelungire a bibliotecii. Ca pe o carte mai mare, scrisă într-un limbaj necunoscut, dar cu atît mai fascinant de descifrat. Și se bazează în explorarea ei pe tot ceea ce au scris toți umaniștii dinaintea lui, de-a lungul secolelor. Știința umanistă este deja colaborativă, cu mult înainte ca secolul al XVII-lea să facă din colaborare o marotă a revoluției științifice. Savantul umanist lucrează într-o comunitate de colegi și prieteni; și, în bună tradiție clasică, asociază acestei comunități atît generațiile precedente de umaniști, cît și pe cele viitoare. El crede că adevărul este unic, dar știe că nu-i aparține. Se vede pe sine ca pe un participant la joc, în marea încercare de a reconstrui puzzle-ul cosmic la care lucrează umanitatea din momentul apariției ei. De-a lungul timpului, fiecare a dat peste cîte o piesă potrivită, iar unii chiar, mai ales dintre antici, au reconstruit porțiuni consistente ale jocului. Savantul Renașterii se vede pe sine în această descendență ilustră și colectivă. El este ultima verigă dintr-un lanț care se întinde pe generații. Va merge mai departe decît înaintașii săi, va selecționa, poate, din ce ne-au lăsat ei, bucățile de puzzle care fac sens, eliminîndu-le pe celelalte. Însă metoda de lucru a savantului Renașterii nu este revoluționară, este sincretică, comprehensivă și exhaustivă.

Unde se petrece ruptura? Dacă ții cu tot dinadinsul să o găsești, poți descoperi, pe parcursul secolului al XVII-lea, diatribe la adresa anticilor și a greșelilor făcute de ei. Însă ar fi o eroare să pornești de la această retorică a „modernilor” și să spui gata, de aici începe Revoluția științifică. Cei pe care-i considerăm azi întemeietori ai modernității au fost ei înșiși umaniști. Poate cu excepția lui Descartes – cel care-și făcuse un titlu de glorie din a spune că nu-i mai citește pe antici (de fapt, îi citea cu mare atenție). 

Doar dacă privim istoria la scară mare, de pe poziția celor 400 de ani care ne separă de ei, putem vedea o prăpastie, abisul care separă omul nou de omul vechi. Contemplîndu-l, însă, nu poți să nu te întrebi, ca în fața tabloului lui Holbein: nu cumva faptul că nu înțeleg ce se petrece aici este o măsură a ignoranței mele?

Dana Jalobeanu predă la Facultatea de Filosofie a Universității din București și este director al secțiunii de Științe Umaniste a Institutului de Cercetare al Universității București. Din 2018 organizează „Cafeneaua filosofică” de vineri seara. Cea mai recentă carte publicată este Spectacolul filozofiei. Cum citim scrisorile lui Seneca, 2023, Editura Humanitas.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.