Teodor Pracsiu și delimitările sale critice

0
16

„O carte are câțiva vectori de forță, definitorii

pentru un spirit creator, iar a nu sesiza esențialul,

echivalează cu o dezertare de la nobila magistratură

critică.” – Teodor Pracsiu

Iată că profesorul Teodor Pracsiu își onorează vocația sa de critic și istoric literar, teatrolog și publicist, venind în fața cititorilor săi cu o nouă carte aparținând acelorași domenii întitulată, oarecum enigmatic, ”Delimitări critice”. Oarecum enigmatic întrucât generează instantaneu întrebarea: de cine se delimitează criticul? de un curent literar, de un sistem, de anumite personalități, sau pur și simplu de propriile abordări, validate sau nu în timp, ori devenite între timp vetuste și inadecvate epocii pe care o parcurgem. O face și de data aceasta în stilu-i binecunoscut: doct, riguros și cu profunzime analitică.

Spun acestea în cunoștință de cauză, pentru că am avut privilegiul să îi cunosc destul de bine stilul critic și nu rareori polemic, recenzându-i trei din ultimele sale apariții editoriale: Refracții critice (2013), Triumful lucidității (2016) și Acolade critice (2020), la care se adaugă două prefețe cu care m-a onorat la ultimele cărți pe care le-am publicat în ultimii doi ani: Istorie, Spiritualitate și Cultură Românească (2021) și Reflecții critice fără ștaif, Evocări și Ecouri (2022). Așadar, iată că îl regăsim și de data aceasta cu aceeași vervă analitică și cultă, același narator inspirat, același analist de forță care disecă aplicat opera, autorul și deopotrivă fenomenul literar, judecându-le după propriile criterii (criterii pracsiene), între care criteriul valoric rămâne cel mai important.

În sfârșit, am avut satisfacția să regăsesc același critic, despre care scriam în cronica cărții ”Acolade critice” că: ” ne aflăm în fața unui critic atent, jovial, respectuos și colocvial, cu o scriitură cultivată și doctă, cu un discurs impecabil și captivant. Neîndoios, autorul are stil, are discurs, se apleacă cu acribia cercetătorului asupra esențelor pe care le scoate în evidență și le pune viguros și cu talent în pagină. Se vede de la distanță că autorul însăși are experiența truditorului în ale condeiului și cunoaște bine meandrele creației mai ales în arta cuvântului. El însuși scriitor, cunoaște din interior frământarea căutării sensurilor și formelor, dar mai ales truda așezării slovei pentru ași împlini rostul”.

Cartea, despre care facem vorbire, este alcătuită din două părți: ”Incursiuni hermeneutice” este titlul primei părți, care include 11 studii critice și de istorie literară iar partea a doua, întitulată ”Sub semnul Thaliei”, ne introduce în mirifica lume a teatrului prin 16 teme care vizează deopotrivă evoluția dramaturgiei ca gen literar în plan  național și local (prin  evocarea unui magistru al teatrului românesc, Valentin Silvestru, alături de alți patru protagoniști ai genului) și activitatea teatrului Victor Ion Popa din Bârlad pe care l-a patronat critic vreme de mai multe decenii.

Fără pretenția unei evaluări exhaustive, pentru că autorul este mai mult decât lămuritor în aprecierile sale, din cele 11 studii ale primei părți mi-au reținut atenția trei dintre ele, la care aș încerca să mă refer pe scurt.

Primul, ”Deșcolarizarea României”, un comentariu critic al cărții cu același nume a lui Mircea Platon, apărut în 2020 la Editura Ideea europeană, în care Teodor Pracsiu se mulțumește să prezinte, în stilul său elevat și pertinent desigur, pledoaria autorului cărții pentru revenirea învățământului la modelul tradițional, sub motivația că acesta a produs valori și a contribuit decisiv la modernizarea și emanciparea României în toate domeniile, făcând-o competitivă în plan internațional. Afirmâ, nu fără temei că, până și școala din epoca comunistă nu a renunțat la modelul clasic, haretian, punând accentul pe școala instructivă și școala educativă.

Este și motivul pentru care criticul comentează aserțiunile lui Mircea Platon de o manieră pozitivă, pe care le susține chiar cu argumente venite dintr-o experiență de o viață la catedră. Este locul să amintim aici că învățământul a fost o temă predilectă a criticului Teodor Pracsiu în calitatea sa de profesor de Limba și Literatura Română și inspector de specialitate în sistem. Pe acest subiect a și publicat două cărți: ”Triumful lucidității” și ”Acolade critice” și a susținut o rubrică pe teme de educație în săptămânalul”Tribuna învățământului” pentru o lungă perioadă de timp așa încât, asupra obiectivității sale, nu poate plana nici o suspiciune.

Cu totul de acord cu poziția domniei sale întrucât, într-un studiu comparativ al celor două proiecte, pompos întitulate ”România educată”, aparținând Academiei Române (dat publicității în 2015) și Președinției (publicat în 2018) care, (în paranteză fie spus, nu se recunosc, dar seamănă între ele ca două picături de apă), am regăsit aceeași tentativă de a scoate învățământul de pe făgașul său normal și orientarea lui către globalismul dominat de ideologiile postmoderne sub forma unor interminabile reforme menite mai mult să dezorienteze decât să formeze și să conștientieze generațiile care vin. Astfel, biserica este scoasă din ecuație, părinții devin o anexă care și ea trebuie educată, dascălul trebuie reconsiderat, școala se centrează pe elev și nu pe dascăl, iar produsul final trebuie să fie un individ multicultural, tolerant, adept al diversității și al ideologiei de gen, pregătit pentru o lume globalizată, fără granițe și fără bariere culturale.

Modalitățile prin care s-ar ajunge la  asemenea rezultate ar fi o reformare profundă a sistemului românesc de educație în care valorile tradiționale să fie ignorate, iar scopul învățământului să fie răstălmăcit în spiritul acestor concepții. De altfel criticul Teodor Pracsiu lasă impresia că aquesează la rechizitoriul aspru pe care Mircea Platon îl face învățământului românesc atunci când evaluează rezultatele unor reforme care nu se mai termină: ”astăzi școala mall către care se tinde nu poate să producă decât copii inerți, slab pregătiți, analfabeți funcțional și vicioși care vor deveni indivizi cu rădăcinile niciunde și fălcile pretutindeni numai buni să transforme țara în piață. Școala trebuie să rămână pe tărâm haretian conchide autorul, pentru că ea are menirea să deschidă orizonturi, să cultive competențe și să dezvolte conștiința națională, așa cum a făcut-o întotdeauna (pg 60).

Mai mult, autorul este de părere că reforma educației impusă de Banca Mondială și rețeaua soroșistă de ONG-uri, nu ține cont nici de istoria culturală a țării, nici de palmaresul și tradiția sistemului românesc de învățământ, cu atât mai puțin de specificul național sau de nevoile  reale ale României. Rolul școlii nu este de a antrena nici pirați și nici sclavi la galere, spune cu îndreptățire Mircea Platon (pg 51).

De mare actualitate este și mișcarea eminescologică devenită extrem de prolifică în ultimii 50 de ani, tratată de Dan Scărlătescu într-o manieră ușor ironică, vizibilă chiar din  motto-ul studiului: dacă tot românul nu e poet atunci el e neapărat eminescolog (pg 11).

Într-un studiu critic intitulat, Dan Scărlătescu – un eminescolog bine temperat, Teodor Pracsiu recenzează cartea acestuia ”Eminescu și ispitele eminescologiei” (Ed. Junimea, Iași, 2018), carte care prezintă eminescologia ca pe un adevărat spectacol al exagerărilor (pg 12). Cartea este de fapt o interesantă istorie a eminescologiei care, deși se naște încă din timpul vieții poetului, capătă contur în primele decade ale secolului al XX-lea prin consacrarea dată de scrierile lui Constantin Dobrogeanu Gherea, Garabet Ibrăileanu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, A.C. Cuza ș.a., continuă în perioada interbelică prin studiile lui Perpesicius, G Călinescu, Dimitrie Vatamaniuc ș.a, și capătă amploare în ultima jumătate al secolului XX, printr-o pleiadă de condeie între care, prin număr de volume dedicate domeniului, manieră de abordare și stil, se detașează fără nici o îndoială criticul și istoricul literar, conjudețeanul nostru, Theodor Codreanu. A atribui apariția eminescologiei ca știință lui G. Călinescu este o exagerare, atâta timp cât istoria literară ne arată că primii eminescologi au fost Titu Maiorescu, care i-a intuit arheitatea și Veronica Micle, căreia-i aparține consacrarea poetului ca geniu, mit și luceafăr, consacrare ce avea să străpungă vremurile (vezi volumul de versuri ”Raze de lună”).

Eminescologia, ca știință sau mișcare literară, rămâne extrem de controversată de vreme ce însuși G. Călinescu o definește în niște termeni destul de greu de reprodus (pg 14), deși și el se încadrează cu asupra de măsură  în tagma celor care o susțin prin scrierile lor. În fapt, eminescologia se naște din curiozitatea exegeților și biografilor în a pătrunde viața și opera poetului, iar curiozitatea a fost atât de mare încât în cadrul ”corpusului eminescianus” volumele scrise pe această temă depășesc cu mult scrierile poetului.

Impactul operei eminesciene asupra culturii române a fost atât de mare, încât analiștii au vorbit de curentul Eminescu (Alexandru Vlahuță), eminescianism precedat chiar de un preeminescianism și abia apoi eminescologia care se va consolida ca știință în perioada interbelică, pe măsură ce creația eminesciană se va completa prin descoperirea de noi texte și punerea lor în valoare prin studiile lui A.C.Cuza, Perpesicius, Dimitrie Vatamaniuc, George Călinescu, iar în perioada comunistă de: Augustin Z.N. Pop, Eugen Simion, Ion Nica, Ovidiu Vuia, George Munteanu, Theodor Codreanu, Nicolae Georgescu, Mihai Cimpoi ș.a.

Nu este mai puțin adevărat faptul că în rândul eminescologilor și-au găsit locul deopotrivă adulatorii, zelatorii ca și detractorii, între care, Alexandru Grama, ca deschizător de drumuri cu al său studiu critic, reeditat în 2014 (pg 16). În prefața acestuia se cere rejudecarea procesului prin care a fost etichetat ca odios detractor, pentru că, pretindea canonicul blăjean, poezia erotică eminesciană dăunează moralității tineretului acelor vremuri. Totuși, se pare că posteritatea transilvană se simte măgulită și oarecum îndatorată lui Alexandru Grama ca fiind autorul primului studiu critic nefavorabil lui Eminescu și încearcă o reparație istorică printr-un recurs în anulare, fără ași ascunde mândria pentru gestul canonicului.

De altfel, problema unei sentințe în instanță s-a mai pus și în anul 2012, printr-o acțiune care urmărea izbăvirea poetului național de stigmatul de nebunie luetică cu care George Călinescu a reușit să îl trimită în posteritate în calitatea sa de biograf oficial, deși existau suficiente dovezi științifice și biografice că nu acesta era adevărul. În momentul când G Călinescu își corecta ediția din 1965 de pildă, luesul era pe cale de a deveni istorie pentru că boala, nu numai că era lămurită din perspectivă medicală, dar era pe punctul de a fi eradicată. Acesta a fost și motivul acțiunii în instanță împotriva Academiei Române de a nu fi apărat  demnitatea și onoarea unui membru al său, împotriva unui stigmat degradant pus pe fruntea olimpiană a poetului de un alt membru al său.

Demersul în justiție avea să dureze mai bine de 8 ani, ajungând până la Înalta Curte de Justiție și Casație, susținut tot de un ardelean în persoana romanțistului, muzicologului, omul de cultură și eminescologului bihorean, Gheorghe Sărac (autor a două cărți cu tematică eminesciană: ”Documente și mărturii privind adevărul despre boala și moartea lui Mihai Eminescu”, Ed. Malasi, Buc, 2000 și ”În apărarea lui Eminescu”, Ed. Biharia internațional, Oradea, 2014 și a două antologii muzicale, ”Mai am un singur dor” pe versuri de Mihai Eminescu și ”Dorurile mele” pe versuri de Octavian Goga, Vasile Alecsandri și George Coșbuc). El a fost mandatat de cinci Asociații Culturale, între care două străine (Asociația Culturală Mihai Eminescu din Viena și Asociația Culturală Probasarabia și Bucovina), pentru a susține cauza eminesciană.

De reținut este faptul că, deși acțiunea în justiție nu a satisfăcut doleanța petenților, ea a reușit să provoace lumea academică în lămurirea patografiei eminesciene, rezultatul fiind cartea ”Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor” apărută în două ediții (2015 și 2021) la Ed, FNSA (sub egida Academiei Române), la inițiativa lui Eugen Simion (ex președintele acestui for), în colaborare cu Irinel Popescu (președintele Academiei de Științe Medicale), carte care lămurește definitiv patografia eminesciană.

Merită de subliniat și faptul că, tot în zona transilvană a apărut prima poezie a poetului (De-așiu ave), publicată în revista Familia a lui Iosif Vulcan, ca și prima teză de doctorat având ca temă opera lui Mihai Eminescu într-o limbă străină (maghiară), susținută în străinătate (Budapesta) de nimeni altul decât tânărul prelat Miron Ellie Cristea, viitorul patriarh al României întregite. Nu-i scapă exegetului Dan Scărlătescu, nici protocronismul anilor 70 ai secolului trecut și nici punctuaționismul lui Nicolae Georgescu pe care le surprinde oarecum polemic, dar îi scapă studiul academic publicat cu mult înaintea apariției cărții sale (2015) la care s-a făcut referire mai sus.

Oricum, ca istoric și critic literar, Dan Scărlătescu face un efort considerabil și meritoriu în pătrunderea și înțelegerea a ceea ce fenomenul Eminescu a produs în lumea specialiștilor și în sfera culturii române. S-a dovedit și prin această carte dificultățile de a-l aborda exhaustiv pe Eminescu ca om și operă.

Interesantă este abordarea poetului Radu Gyr într-o cronică întitulată ”Radu Gyr – resurecția poetului” după titlul cărții cu același nume a lui Pavel Toma, carte care pare să fie o replică istorico-literară asupra vieții și operei unui poet interzis de supraveghetorii, altădată cunoscuți ca cerberi ai culturii române, de care se vede că nu am scăpat nici astăzi. Un act de mare curaj din partea autorului cărții, dar și al exegetului său care seamănă foarte bine cu replica unui confrate de al nostru, Gică Manole, din Botoșani care, în pofida interdicției de al evoca pe Ion Antonescu, scrie un volum cu 1361 de pagini despre omul de stat, comandantul de oști și Conducătorul Statului, cel care și-a asumat responsabilitatea salvării României în perioada cea mai critică a istoriei sale – al II-lea Război Mondial. A reușit, cu prețul vieții sale însă.

Pavel Toma, ca și exegetul său, surprinde cu acuratețe destinul tragic al poetului, Radu Gyr, condamnat în toate cele trei dictaturi pe care le-a cunoscut țara noastră în secolul al XX-lea. Inevitabil, opera poetului Radu Gyr va fi marcată de destinul său tragic, așa că poate fi judecată în strictă legătură cu acesta: o primă etapă în care tânărul poet și militant naționalist scrie o poezie avântată și militantă,  în spirit patriotic și naționalist, mai ales că avea și un rol important în mișcarea naționalistă a timpului (1919-1942) la care a aderat fără rezerve; o a doua etapă, concentraționară (1942-1963) în care descrie calvarul detenției sau reabilitării pe front, toate trecute prin filtrul suferinței hristice, revoltei, abandonării fizice, evadării spirituale, optimismului revenirii, în care frumusețea versului, puritatea trăirilor, soliditatea convingerilor, speranța biruinței într-o tentă nostalgică, bogăția metaforei, fac din poezia lui Radu Gyr un adevărat regal filosofic și spiritual; și, o a treia etapă (1963-1972) când scrie (sau i se atribuie), o literatură de compromis în revista ”Glasul Patriei”, ultima condamnare fiind la moarte (comutată apoi în detenție pe viață) pentru celebra poezie ”Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” scrisă în mediul carceral și memorată de prietenul său Constantin Emil Bucescu.

Autorul volumului, ca de altfel și criticul său, sunt de acord în privința compromisului,  care trebuie înțeles ca o modalitate de supraviețuire la care au recurs mulți dintre intelectualii de frunte ai țării (Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Vladimir Streinu etc) din varii motive, ușor de înțeles din perspectiva vremurilor pe care le trăiau, dar mai greu de acceptat astăzi cînd, nu rareori, se face bilanțul compromisului.

Cu toate acestea, prin poezia sa profundă și militantă, acoperind aproape întreaga paletă a sensibilității și suferinței umane (pe care le descrie cu convingerea trăirilor proprii în circustanțe tragice), Radu Gyr rămâne unul din marii făuritori ai culturii noastre. Deși ostracizat și mai puțin cunoscut astăzi, peste opera lui nu se poate trece, așa cum o demonstrează fără echivoc, Pavel Toma și Teodor Pracsiu, așa cum o arată și marile spirite ale vremurilor lui.

Incursiunile hermeneutice continuă cu alte opt cronici extrase din arsenalul critic pracsian, în care sunt prezentate și analizate lucrări ale unor personalități locale cu rezonanță în cultura națională. Locul privilegiat îl va avea Theodor Codreanu cu ”Scriitori basarabeni”, ”Scriitori vasluieni” și ”Istoria absurdoidă”, ultima dedicată poetului și prozatorului Dumitru R. Popescu, iar primele două, adevărate antologii ale scrisului pe ambele maluri ale Prutului.

Urmează apoi Simion Bogdănescu, poetul târziu, cu două repere critice ale autorului delimitărilor, pentru volumele de poezii ”Nesfânt” și ”Delir după Rahmaninov”, ca de altfel și poezia lui Adrian Costache, cu nota ei nostalgic elegiacă către baștină și tinerețea timpurie și nu mai puțin impresionantele antologii ale personalităților culturale și literare ale Hușului, ca veche capitală a Fălciului, aprofundate de universitarul Petru Ioan în ”Școala literară de la Huși” (Ed. ”Ștefan Lupașcu”, Iași, 2019)  și scriitoarea Lina Codreanu în ”Pagini de cultură hușeană”(Ed. PIM, Iași, 2020).

În partea a doua a cărții, ”Sub semnul Thaliei”, autorul pătrunde în lumea mirifică a teatrului, o lume familiară domniei sale, întrucât o bună parte din palmaresul său literar se consumă în cronică de teatru la Teatrul ”Victor Ion Popa” Bârlad, dar și în abordarea teatrului în general ca fenomen cultural artistic.

Două aspecte atrag atenția cititorului interesat și anume: impactul ”domnului teatru” (cum era supranumit Valentin Silvestru) ca personalitate a lumii teatrale asupra fenomenului cultural vasluian pe care avea să-l păstorească timp de două decenii. și starea și perspectiva teatrului românesc în actualitatea anilor 80 ai secolului trecut, prin dialogurile cu personalități ale timpului de talia lui Ion Băieșu, Ștefan Oprea, Constantin Paiu, Theodor Codreanu și din nou Valentin Silvestru, de data aceasta în calitatea sa de profesor la catedra de estetică teatrală a universității bucureștene.

”Valentin Silvestru are ceva indestructibil în alcătuirea lui intelectuală” spune autorul în încheierea capitolului ”25 de ani fără Valentin Silvestru”, un adevărat laudațio asociat cu un, la fel de adevărat, exercițiu de admirație pentru cel care a fost mentorul său declarat și a cărui apreciere a avut-o constant, ca din partea unui maestru desăvârșit în domeniul său pentru discipolul său preferat (pg 143). Portretul pe care i-l consacră omului social, omului de cultură și magistrului său întru teatru, Valentin Silvestru, este absolut seducător, caz destul de rar în marea orgoliilor omenești.  Asta îmi aduce în memorie admirația nelimitată pe care un om de geniu al științei românești, Nicolae C Paulescu, o nutrea pentru maestrul său Etienne Lancereaux, unul din cei mai mari medici ai Franței și ai timpului; ”a fost omul de geniu – spunea Paulescu  – care nemulțumit de rutina și obscurantismul clasicismului medical a construit medicinii piatră cu piatră un palat măreț și splendid cu ferestre largi și luminoase în care se vede clar. Pot spune că Lancereaux a fost pentru medicină ceea ce a fost Claude Bernard pentru Fiziologie (știința vieții n.n) și Louis Pasteur pentru Microbiologie”.

Păstrând proporțiile, constatăm că aceeași apreciere o face și Teodor Pracsiu maestrului său când spune ”Valentin Silvestru a fost pentru teatrul românesc ceea ce a fost Titu Maiorescu pentru critica literară și cultura română (…) aceeași intuiție critică aproape infailibilă, aceeași fermitate în judecăți, aceeași demnitate în gesturile publice, aceeași comprehensiune a valorii, aceeași autoritate critică cvasiunanim recunoscută, ca să nu mai vorbim de civilitatea deosebită a celor doi în spațiul social” (pg 8).

Conul de umbră aruncat asupra celor doi savanți, ostracizați și astăzi pentru niște convingeri care de fapt erau ale timpului, îl regăsim și în cazul maestrului Valentin Silvestru, de data aceasta pricinuit de superioritatea concepțiilor sale privind arta dramatică în tot ce înseamnă ea; creație, regie, scenografie, interpretare, ca părți ale esteticii teatrale și nu în ultimul rând, a relației cu publicul. De altfel, detalii asupra acestor aspecte fundamentale pentru evoluția teatrului modern le vom regăsi și în amplul interviu de la pagina 179, în care maestrul vede teatrul românesc ca pe o catedrală gotică.

Dincolo de acest aspect, autorul are convingerea că valoarea festivalului vasluian era dublată de valoarea acestui om care se identifica cu zona noastră, născut fiind în comuna Scânteia și copilărind la Huși. Dispariția lui tragică a însemnat o mare pierdere și pentru cultura vasluiană, pe care autorul o deplânge în dubla sa calitate, de discipol și coleg de breaslă.

Fără îndoială, că prin acest tablou onorant, autorul reușește să-și trimită  maestrul în posteritate cu aureola geniului creator, împlinindu-și astfel o datorie morală și profesională față de cel care l-a format în tot ceea ce are esențial arta criticii teatrale. Dovadă cele șapte cronici teatrale pentru tot atâtea piese din repertoriul clasic sau contemporan al teatrului ”Victor Ion Popa” Bârlad, o instituție care și-a demonstrat valoarea de-a lungul existenței sale de 67 de ani.

Alături de interviurile cu Valentin Silvestru rețin atenția, în egală măsură, încă patru interviuri sub formă de dialoguri cu personalități din lumea teatrului, a căror idealuri pentru acea vreme au ajuns să se împlinească de-a lungul anilor ce au urmat. Este cazul criticilor de teatru Ștefan Oprea și Constantin Paiu, a dramaturgului Ion Băieșu și criticului literar Theodor Codreanu, toți intervievați acum 38 de ani când erau în plină afirmare în domeniile lor, a căror principii aveau să se valideze în timp. Bănuim că aceasta a fost și intenția autorului de a prezenta valori care s-au realizat în perspectiva anilor ce au urmat.

O remarcă specială se impune pentru dialogul cu criticul literar Theodor Codreanu (astăzi academician, pe atunci în plină afirmare pe tărâmul eminescologiei), care abordează dramaturgia eminesciană dintr-o perspectivă eminescologică. In opinia sa dramaturgia eminescienă nu a căpătat, din nefericire, o formă concretă decât în două piese cu temă istorică (și o traducere cu temă romantică a piesei ”Lais” de Augier am adăuga noi), în rest doar fragmente și orientări teoretice în teatru. Atmosfera teatrală, în care Eminescu și-a trăit junețea timpurie (la trupa Tardini și Pascaly), nu putea să nu-și pună amprenta pe creația eminesciană, mai ales că a tradus tratatul lui Enric Theodor Rotscher ”Arta reprezentării dramatice”, a însoțit trupele respective în peregrinajul transilvan, a compus texte pentru scenă și ocazional a avut chiar apariții scenice ca actor.

Ceea ce îl impresionează pe eminescologul Theodor Codreanu, este grandoarea proiectelor eminesciene, care l-ar fi putut plasa pe versantul opus dramaturgiei lui Caragiale, adică de dramaturg tragedian în care temele principale ar fi geneza neamului, geneza statului sau sfârșitul unor încrengături ereditare la vârful statului (pg 230). Mai mult, dramaturgia eminesciană nu s-ar traduce prin fapte și întâmplări, ci prin idei și sentimente într-o abordare psihologică cu rafinamente filosofice, cu personaje ce reprezintă pasiuni și nu ființe concrete, ceea ce ar conduce la o abstractizare a temelor tipică teatrului secolului al XX-lea, pe care se pare că Eminescu le anticipa.

Mai mult, Eminescu visa la un teatru național ”acolo unde nici nu există” care să prezinte modul de a judeca și raționa românește, prin urmare o filosofie românească și nu teatrul de imitație care domina scena timpului. ”Cestiunea națiunei și religiunei, singurele lumini care ne-au scăpat și au făcut de mai trăim astăzi”, observații eminesciene care aveau să se valideze în timp, iar astăzi devin mai actuale ca oricând în fața necruțătorului tăvălug al globalizării. Părerea eminescologului Theodor Codreanu la vremea aceea era că teatrul eminescian este insuficient valorificat și așa a rămas și astăzi, am conchide noi, în pofida bogăției sale tematice.

 Dialogul va continua, cum era și firesc, tot în aria eminescologiei prin referiri la cartea ”Eminescu – dialectica stilului” (1984). În opinia criticului, prin această carte Theodor Codreanu reușește să-l scoată pe Eminescu din zona romantismului, fie el și târziu, aducîndu-l în contemporaneitate, așa cum s-a întâmplat și cu alți barzi europeni (Dante, Shakespeare, Ghoete), reorientând eminescologia și chiar critica literară. Este eminescianismul care, deși își are rădăcinile în romantismul târziu este la fel de actual și astăzi. Mai mult, Theodor Codreanu, îndeamnă la moderație în abordarea eminesciană, pentru că, până la el, de regulă critica literară a cochetat cu extremele, iar criticii nu au fost deloc moderați în aprecieri, începând chiar cu G. Călinescu.

Situație vizibilă îndeosebi în știință, domeniu în care i se atribuie poetului anticipări geniale, ceea ce pare o exagerare, pentru că Eminescu a avut mai degrabă imaginația să transpună în versuri preocupările științifice ale vremii, decât să aprofundeze domeniul astrofizicii de exemplu. Al transforma pe Eminescu în om de știință este o exagerare, așa cum exagerată a fost și solicitarea de al canoniza pentru înclinațiile lui religioase mărturisite în versuri și publicistică, care, dincolo de abordarea măiastră tipic eminesciană, nu depășea trăirea creștinului de rând.

Am încheia prin a spune că, perseverent și fără tihnă cum îl știm, Teodor Pracsiu ni se prezintă și prin această carte într-o zonă care îl reprezintă cu asupra de măsură, cea a criticii de substanță în două domenii cheie ale culturii: literar și teatral. Selecția textelor este una inteligentă, atât prin secvența lor în timp, cât și prin notorietatea personalităților analizate pe care  proba  timpului avea să le confirme.

Privită în ansamblul ei tematic, cartea poate fi considerată o frescă a vieții culturale vasluiene care, iată, din perspectiva unui exeget de certă valoare, este una vie, vizibilă și cu o frumoasă perspectivă.

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale, membru al Ligii Scriitorilor din România

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.