Imaginile cu Andrzej Bargiel din Polonia schiind pe un Everest singuratic și înzăpezit, la prima coborâre completă fără oxigen suplimentar, au făcut furori în întreaga lume. Cu toate acestea, până acum, se știau destul de puține despre strategia și munca depusă pentru această performanță incredibilă.
Bargiel a explicat în detaliu pentru ExplorersWeb coborârea sa cu schiurile pe Everest, viitorul schiului la mare altitudine în contextul schimbărilor climatice și moștenirea celor care au schiat pe Everest înaintea lui.
Strategia lui Andrzej Bargiel
Bargiel și echipa sa de sprijin au plecat din Tabăra de Bază la 4:30 dimineața, pe 19 septembrie, și au ajuns în vârf două zile mai târziu, după o ultimă încercare care a dus echipa numeroasă la 16 ore distanță de Tabăra 4.
Bargiel a recunoscut pentru ExplorersWeb că ar fi preferat o ascensiune mai rapidă și mai ușoară, dar absența altor echipe de pe munte (cu excepția grupului mic al alergătorului american Tyler Andrews) a impus o strategie diferită.
„Planul inițial era o urcare rapidă de la Tabăra de Bază la Tabăra 2, apoi de la Tabăra 2 la Pasul Sud și de la Pasul Sud direct spre vârf. Din păcate, a fost multă zăpadă, pentru că musonul a durat mult mai mult decât de obicei și a plouat aproape în fiecare zi la Tabăra de Bază.
Din cauza temperaturilor ridicate, ghețarul se topea, formând nori convectivi care aduceau încontinuu și mai multă ploaie. În aceste condiții, este pur și simplu imposibil să încerci o ascensiune rapidă. Desigur, aș fi preferat să merg direct din Tabăra 2 pe vârf — aceasta a fost ideea inițială — dar de data aceasta nu a fost posibil”, a explicat el.
Sprijin din partea șerpașilor
Expediția a inclus mai mulți fotografi și cameramani (cu camere portabile și drone), plus o echipă numeroasă de șerpași între Tabăra de Bază și Tabăra 2 — personal, hamali și alpiniști.
„Am început escaladarea vârfului cu 12 șerpași. Din păcate, după un incident — o alunecare de zăpadă — doi dintre ei nu au mai putut continua, iar doi membri ai echipei de filmare au fost nevoiți să se oprească. În cele din urmă, 12 dintre noi, inclusiv un cameraman, am ajuns pe Vârful Sudic. Fixam frânghii în timp ce urcam și deschideam traseul. Niciunul dintre noi nu mai fusese mai sus înainte, așa că traseul nu fusese pregătit.
Cea mai mare parte a echipei a rămas la Vârful Sudic, iar eu am mers cu Dawa Sherpa până în vârf, reparând ultima secțiune a traseului.”
„Ar fi fost foarte greu să realizăm această expediție fără ajutorul Seven Summit Treks și al echipei de suport. Știam că vom fi singuri în Tabăra de Bază, așa că a trebuit să ne formăm propria echipă — oameni care să ne ajute să pregătim și să securizăm traseul. Întotdeauna iau siguranța în serios și știam că trebuie să fim autosuficienți, având pregătite un plan B și un plan C”, a spus Bargiel.
Sportivul a subliniat că avea o echipă elaborată.
„Pe lângă echipa mea principală formată din nouă persoane, inclusiv eu, am avut patru operatori de cameră (unul dintre ei a rămas în Tabăra de Bază) și un regizor, ceea ce a transformat proiectul într-unul de amploare. A fost atât o producție sportivă, cât și una de film.”
Fratele său, Bartek, și un alt cameraman au filmat din Tabăra 2.
Frânghiile
„Este uimitor cât de special s-a dovedit a fi acest sezon. Când oamenii se gândesc la Everest, își imaginează de obicei șiruri lungi de alpiniști și mulțimi pe traseu. Dar noi eram complet singuri. În timpul musonului, câțiva metri de zăpadă cad sus, acoperind totul. Schimbă complet muntele – fără urme umane, fără corzi fixe, fără urme de pași. Totul era îngropat în zăpadă proaspătă, iar asta a făcut ca locul să pară din nou sălbatic”, a povestit Bargiel.
Echipa lui Bargiel a reparat singuri frânghiile, până în vârf. În timpul primăverii, această sarcină laborioasă este împărțită între Icefall Doctors (Doctorii Cascadei de Gheață), care deschid un traseu până la Tabăra 1, și o a doua echipă care repară frânghiile de la Tabăra 2 până în vârf.
„Am fixat singuri corzi oriunde am considerat că este necesar pentru orientare și siguranță. Eu abia dacă am folosit corzile, pentru că nu era nevoie cu adevărat. Am urcat până la Col cu bețe, urmând secțiuni unde mici alunecări eliberaseră zonele de zăpadă, ceea ce a ușurat abordarea. Dar am vrut ca traseul să fie asigurat corespunzător, astfel încât echipa – inclusiv alpiniștii șerpași și cei trei cameramani – să se poată deplasa în siguranță și eficient.
De asemenea, era important ca, în caz de nori sau vizibilitate redusă, frânghiile fixe de pe secțiunea dintre Col și vârf să ofere siguranță și orientare.”
O rută variată
Tyler Andrews a povestit că echipa de schi a urcat pe un traseu diferit de la baza feței Lhotse până la Tabăra 4. Au mers mult spre stânga și au urmat o linie mai abruptă și mai scurtă. Bargiel și Andrews nu au avut niciodată ocazia să se întâlnească, pentru că alergătorul american a ajuns în Tabăra de Bază când expediția de schi aproape se încheiase. Bargiel a confirmat aceste detalii.
„De la început, am decis că cel mai sigur traseu ar fi cel din stânga culoarului Geneva Spur. Linia aceea, chiar la stânga crestei Pintenul Geneva (privind în sus de jos), duce direct la Pasul Sudic. Am schimbat traseul din cauza îngrijorării legate de avalanșele care veneau de pe culoarul Feței Lhotse.
Nu am instalat Tabăra 3. Zăpada se întindea pe gheață solidă și era foarte greu să construim o platformă adecvată acolo. Totuși, în timpul primei mele rotații de aclimatizare, am stat aproximativ la înălțimea Taberei 3, o etapă esențială în aclimatizarea mea, apoi am scos cortul.”
„Linia de cățărare aleasă a trecut între Pilonul Sudic — urmând parțial Traseul Polonez până la baza sa — și apoi direct în sus spre Pasul Sudic. A fost o variantă nouă pentru noi și una mai interesantă din perspectiva schiului.“
Avalanșa
Deși fotografiile și videoclipurile frumoase spun o poveste de triumf, expediția a avut parte și de momente dificile când o avalanșă a lovit mai mulți membri. Iată relatarea lui Bargiel.
„Am încercat să ajungem pe vârf pe 14 septembrie. În noaptea aceea, au căzut aproximativ 20 de centimetri de zăpadă proaspătă. Din păcate, o parte din echipă a pornit puțin prea târziu, iar o mică alunecare de zăpadă s-a declanșat undeva la jumătatea traseului spre Pasul Sudic, chiar sub Pintenul Geneva. I-a lovit pe ultimii patru alpiniști de pe pantă.
Se aflau sub bergschrund (crevasă), chiar unde se întrerupe traseul dintre Tabăra 2 și zid. A fost un adevărat șoc pentru ei, dar din fericire nu s-a întâmplat nimic grav – nicio rană majoră. Cei patru s-au întors în Tabăra 2.
Eram mai sus și, după ce am confirmat prin radio că toată lumea era în siguranță, ne-am continuat urcușul.”
Avalanșa a surprins doi șerpași și doi cameramani, care nu au putut continua. „Amândoi escaladaseră Everestul înainte, așa că, de la bun început, am sperat că vor putea merge cât mai sus posibil pentru filmare”, a remarcat Bargiel.
Coborârea
Și apoi, a urmat coborârea, făcută pe schiuri de la vârf până la tabăra de bază, fără rapel.
„Creasta vârfului era cu siguranță foarte acoperită de zăpadă. Era multă zăpadă proaspătă, așa că a trebuit să fiu foarte atent. Era abrupt, iar zăpada de acolo era slabă, așa că a trebuit să fiu atent să nu declanșez o mică avalanșă. După acea secțiune, a fost bine. Cea mai dificilă parte a fost între Vârful Sudic și chiar deasupra Treptei Hillary – zăpada de acolo era abruptă și densă și a trebuit să forțăm foarte tare pentru a progresa. Acea secțiune ne-a luat cel mai mult timp.
Coborârea cu schiurile a fost bună — am alunecat pur și simplu urmând linia crestei. A fost cea mai grea parte? A necesitat cu siguranță concentrare, dar nu mi s-a părut extrem de dificilă.”
Mai jos, Bargiel a sărit peste secțiunea cea mai predispusă la avalanșe (Fața Lhotse) schiind pe aceeași linie pe care o folosise pentru ascensiune.
„După cum am menționat, am urcat în stânga Pintenului Geneva — pe un culoar care ducea direct spre Pasul Sudic — așa că condițiile de acolo au fost destul de bune în timpul celei de-a doua încercări de urcare pe vârf. În timpul primei încercări, a trebuit să ne întoarcem de la Pasul Sudic pentru că era pur și simplu prea multă zăpadă.
Dar după câteva zile, lucrurile s-au liniștit, stratul de zăpadă s-a stabilizat, iar riscul de avalanșă practic a dispărut. În timpul celei de-a doua ascensiuni pe vârf, zăpada era fermă până la Pas, așa că am putut practic să urc până la pas doar cu bețele.”
Oprire la Tabăra 2
Spre deosebire de o coborâre anterioară cu schiurile a lui Davo Karnicar, Bargiel s-a oprit în Tabăra 2, nu din cauza epuizării, ci din motive de siguranță: Cascada de gheață era prea instabilă după-amiaza.
„Oprirea la Tabăra 2 a fost planificată de la început. După ora 8 dimineața, [cascada de gheață] a devenit foarte periculoasă, așa că, dacă voiam să o traversez cu schiurile în siguranță, trebuia să fie foarte devreme dimineața. De aceea am decis să petrec noaptea în Tabăra 2. Era singura modalitate rezonabilă și sigură de a reuși.”
Bargiel a descris cum avalanșele coborau de pe partea Nuptse și de pe umărul Everestului, lângă Lho La, și cum, până la prânz, terenul de pe ghețar se prăbușea. „Ai putea ajunge cu ușurință într-o crevasă”, a remarcat el.
Atât programul, cât și linia de coborâre pe schiuri au fost alese din motive de siguranță. Pentru Bargiel, a fi surprins într-o alunecare de zăpadă pe Everest în timp ce schia nu era o opțiune.
„Nu aveam un rucsac de avalanșă — pe o față de o asemenea amploare, nu ar fi contat deloc. Ideea de la început a fost să nu mă mișc deloc în condiții periculoase. Acesta este întregul concept: evităm terenul de avalanșă, stăm în siguranță și acționăm doar atunci când condițiile permit. Asta e esențial. E diferit față de Alpi, unde schiăm adesea cu echipament complet de avalanșă — detector, sondă, lopată — și uneori acceptăm un mic risc. Pe Everest, nu poți face asta. Trebuie doar să eviți complet situația.”
Ultima etapă
Cantitatea de zăpadă a ajutat, dar schiatul pe cascada de gheață Khumbu este încă o provocare formidabilă, așa cum a explicat Bargiel.
„La început, am urmat o linie similară cu cea a lui Davo Karnicar — pe sub zidurile Nuptse — apoi m-am întors scurt spre umărul Everestului înainte de a tăia înapoi la stânga, pe sub imensul serac care atârna de Nuptse.
De acolo, am schiat până la ultimele petice de zăpadă și gheață, la altitudinea Taberei de Bază. Din acel punct, a trebuit să merg pe jos până la Tabăra de Bază, pe teren glaciar, dar acoperit de roci și resturi.
Pentru mine, a fost ceva cu adevărat special. La început, sincer nu credeam că va fi posibil să cobor cu schiurile de pe cascada de gheață. Dar fiecare expediție mă învață că acest ghețar se schimbă în fiecare anotimp – nu este niciodată la fel. De fiecare dată, trebuie să-l abordezi cu ochi proaspeți și să construiești totul de la zero.”
Omagiu adus pionierilor
Bargiel a subliniat că că acesta a fost un efort de echipă, dar a adus și un omagiu pionierilor schiului de mare altitudine.
El l-a menționat în mod special pe Hans Kammerlander, care a făcut o încercare curajoasă de a schia Everestul în 1996.
„A fost o coborâre parțială, dar cred că sezonul pur și simplu nu a permis o coborâre completă”, a spus el. „A fost în mai, ceea ce a făcut lucrurile și mai dificile.”
Bargiel a adăugat că Kammerlander a urcat muntele într-un timp uluitor de 16 ore și 45 de minute și a coborât pe schiuri în aceeași zi.
De asemenea, el l-a evidențiat pe Davo Karnicar din Slovenia, care a realizat prima coborâre completă cu schiurile pe Everest, deși a folosit pentru scurt timp oxigen.
„A mers tot drumul de la vârf până în tabăra de bază, trecând prin cascada de gheață, ceea ce este o provocare uriașă.”
În cele din urmă, a avut cuvinte pentru Fredrik Ericsson din Suedia. „M-a făcut să cred că se poate schia de pe cele mai înalte vârfuri. A lucrat în munți înalți, a avut un spirit minunat și m-a inspirat chiar să încerc și să îndrăznesc să cuceresc K2”.
Editor : Ș.R.
