Liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, în vârstă de 86 de ani, care ar fi fost ucis sâmbătă în atacurile americano-israeliene, a fost un duşman declarat al Occidentului, zdrobind opoziţia internă şi sprijinind forţele aliate din întreaga regiune, în speranţa de a face ca ţara sa să fie respectată şi temută, relatează Reuters.
Preşedintele SUA, Donald Trump, a declarat sâmbătă că Ali Khamenei a murit în conflictul care a definit domnia sa asupra Iranului, iar un oficial israelian de rang înalt a declarat pentru Reuters că trupul său a fost găsit în urma atacurilor aeriene americane şi israeliene asupra Iranului.
Autorităţile iraniene nu au confirmat moartea sa, dar imaginile din satelit au arătat pagube semnificative la complexul liderului din Teheran, una dintre primele ţinte ale campaniei de bombardamente.
Moartea lui Khamenei ar reprezenta o lovitură puternică pentru Republica Islamică pe care o conducea din 1989, la un deceniu după ce a ajuns în prim-planul revoluţiei teocratice care a răsturnat monarhia iraniană şi a zguduit Orientul Mijlociu.
CRIZELE DIN CE ÎN CE MAI GRAVE ALE REGIMULUI LUI KHAMENEI
Khamenei a supravieţuit presiunilor străine în trecut, dar, chiar înainte de atacul de sâmbătă, se confrunta cu cea mai gravă criză din cei 36 de ani de guvernare, încercând să prelungească negocierile cu Statele Unite pe tema programului nuclear al Iranului.
Deja în acest an, el ordonase cea mai sângeroasă represiune de la Revoluţia Islamică din 1979, spunând că cei care protestau la nivel naţional, iniţial împotriva creşterii preţurilor, „trebuie puşi la locul lor”, iar forţele de securitate au deschis focul asupra demonstranţilor care scandau „Moarte dictatorului!”.
În iunie anul trecut, Khamenei a fost nevoit să se ascundă timp de 12 zile, în timpul atacurilor aeriene ale Israelului şi apoi ale SUA, care au ucis mai mulţi colaboratori apropiaţi şi comandanţi ai Gărzii Revoluţionare şi au distrus instalaţii nucleare şi de rachete de mare valoare.
Odată cu slăbirea Hezbollahului în Liban şi răsturnarea lui Bashar al-Assad în Siria, influenţa lui Khamenei în Orientul Mijlociu a început să se reducă, în timp ce SUA i-au cerut să renunţe la ultima pârghie strategică importantă pe care o avea – rachetele balistice.
Khamenei a refuzat orice discuţie despre renunţarea la rachete, pe care Iranul le consideră singura sa pârghie de descurajare a atacului israelian, o atitudine intransigentă ce s-ar putea să fi contribuit la declanşarea atacurilor aeriene care l-au vizat.
În timp ce armata americană concentra forţe aeriene şi navale în regiune, calculele lui Khamenei se bazau pe un caracter modelat de revoluţie, ani de tulburări şi război cu Irakul, decenii de confruntări cu SUA şi o acumulare nemiloasă de putere.
În timp ce oficialii aleşi gestionau afacerile cotidiene, nicio politică majoră – în special cea privitoare la Statele Unite – nu putea fi pusă în aplicare fără aprobarea sa explicită. Stăpânirea lui Khamenei asupra sistemului complex al guvernării clericale din Iran, combinată cu democraţia limitată, l-a asigurat că niciun alt grup nu-i putea contesta deciziile.
KHAMENEI ERA CONSIDERAT SLAB LA ÎNCEPUT
La începutul domniei sale, Khamenei era adesea considerat slab şi un succesor improbabil al fondatorului Republicii Islamice, carismaticul ayatollah Ruhollah Khomeini.
Neavând rangul religios de ayatollah când a fost numit lider suprem, Khamenei a avut dificultăţi în a exercita puterea prin autoritatea religioasă, aşa cum prevedea sistemul teocratic.
După ce a luptat mult timp pentru a ieşi din umbra mentorului său, el a reuşit în cele din urmă să se impună prin crearea unui aparat de securitate formidabil dedicat exclusiv lui.
Khamenei a fost întotdeauna neîncrezător faţă de Occident, în special faţă de SUA, acuzându-l frecvent că încearcă să-l răstoarne.
Într-un discurs tipic, combativ, după protestele din ianuarie, el l-a învinuit pe Trump pentru tulburări, spunând: „Îl considerăm pe preşedintele SUA un criminal pentru victimele, pagubele şi calomniile pe care le-a provocat naţiunii iraniene”.
Cu toate acestea, în ciuda rigidităţii sale ideologice, el a dat dovadă de disponibilitate să se adapteze atunci când supravieţuirea Republicii Islamice a fost în joc.
Conceptul de „flexibilitate eroică”, menţionat pentru prima dată de Khamenei în 2013, a permis compromisuri tactice pentru a-şi atinge obiectivele, oglindind alegerea lui Khomeini din 1988 de a accepta un armistiţiu după opt ani de război cu Irakul.
Susţinerea prudentă a lui Khamenei faţă de acordul nuclear din 2015 al Iranului cu şase puteri mondiale a fost un alt moment de acest fel, deoarece el a calculat că ridicarea sancţiunilor era necesară pentru a stabiliza economia şi a-şi consolida puterea.
Trump a renunţat la pactul din 2015 în timpul primului său mandat, în 2018, şi a reimpus sancţiuni severe asupra Iranului. Teheranul a reacţionat încălcând treptat toate restricţiile convenite asupra programului său nuclear.
CHEIA PUTERII LUI KHAMENEI
În momentele de presiune crescândă, Khamenei a apelat în repetate rânduri la Corpul Gărzilor Revoluţionare Islamice (IRGC) şi la Basij, o forţă paramilitară formată din sute de mii de voluntari, pentru a înăbuşi disidenţa.
Ei au fost cei care au înăbuşit protestele care au izbucnit după realegerea lui Mahmoud Ahmadinejad ca preşedinte în 2009, pe fondul acuzaţiilor de fraudă electorală.
În 2022, Khamenei a fost la fel de nemilos cu arestarea, închiderea sau executarea protestatarilor înfuriaţi de moartea în detenţie a tinerei iraniene de origine kurdă Mahsa Amini.
Şi tot Gărzile şi Basij au fost cei care au înăbuşit ultima rundă de proteste din ianuarie.
Puterea sa se datorează în mare măsură şi imperiului financiar parastatal cunoscut sub numele de Setad, aflat sub controlul direct al lui Khamenei. Cu o valoare de zeci de miliarde de dolari, acesta a crescut enorm în timpul domniei sale, investind miliarde în Garda Revoluţionară.
Experţii din afara Iranului îl descriu pe Khamenei ca un ideolog secretos, care se teme de trădare – o anxietate alimentată de o tentativă de asasinat din iunie 1981, cu o bombă ascunsă într-un magnetofon, care i-a paralizat braţul drept.
Potrivit biografiei sale oficiale, Khamenei însuşi a suferit torturi severe în 1963, când, la 24 de ani, a ispăşit primul dintre numeroasele mandate de închisoare pentru activităţi politice sub domnia şahului.
După revoluţie, în calitate de ministru adjunct al apărării, Khamenei s-a apropiat de Gărzi în timpul războiului cu Irakul din 1980-1988, care a făcut un milion de victime de ambele părţi.
A câştigat preşedinţia cu sprijinul lui Khomeini, dar a fost o alegere surprinzătoare ca succesor la moartea liderului suprem, neavând nici popularitatea acestuia, nici calificările sale clericale superioare.
Karim Sadjadpour, de la Fundaţia Carnegie pentru Pace Internaţională, a declarat că „accidentul istoric” a transformat un „preşedinte slab într-un lider suprem iniţial slab, apoi într-unul dintre cei mai puternici cinci iranieni din ultimii 100 de ani”.
