Multe state europene îşi reevaluează parteneriatul cu SUA, alarmate de scurgerile de informaţii şi briefingurile din interiorul administraţiei Trump care au sugerat pedepsirea aliaţilor de pe continent pentru ceea ce este perceput ca fiind o lipsă de loialitate în războiul din Iran, relatează Reuters.
Cancelarul german Friedrich Merz a răspuns criticilor lui Trump faţă de NATO afirmând că Washingtonul a fost „umilit” de eşecul său de a supune Iranul şi spunând unor studenţi că administraţia a intrat în conflict fără un plan şi că acum nu mai este în măsură să iasă din el.
Miercuri, Trump a postat că Washingtonul „studiază şi analizează” reducerea contingentului său de trupe din Germania – deşi iniţial nu era clar dacă aceste forţe s-ar putea întoarce în SUA sau ar fi mutate în Europa de Est.
Şi în timp ce aliaţii europeni ai Americii digeră consecinţele diplomatice ale disputei cu administraţia Trump pe tema inacţiunii acestora faţă de Iran, armata SUA din Europa a continuat să-şi desfăşoare programul de instruire pentru acest an în mai multe ţări îngrijorate de pe flancul estic al NATO. Următoarea fază a activităţii, cunoscută de armata SUA sub numele de Exerciţiul Sword 26, implică peste 15.000 de membri ai NATO – mai mult de o treime dintre aceştia fiind americani – angajaţi în activităţi care variază de la exerciţii cibernetice la atacuri blindate şi de infanterie, de la regiunea nordică până la Marea Neagră.
EUROPA SE STRĂDUIEŞTE SĂ ÎNŢELEAGĂ SEMNALELE SCHIMBĂTOARE DIN PARTEA SUA
Surse europene din interior descriu această situaţie ca un alt semn al unei dinamici din ce în ce mai imprevizibile şi uneori „schizofrenice”, în care oficialii în uniformă de la Comandamentul European al SUA vorbesc despre angajament şi cooperare, în timp ce liderii de la Casa Albă, Departamentul de Stat şi Pentagon fac exact opusul.
Săptămâna trecută, prim-ministrul polonez Donald Tusk a declarat pentru Financial Times că „cea mai mare şi mai importantă întrebare a Europei este dacă Statele Unite sunt gata să fie la fel de loiale precum se prevede în tratatele noastre (NATO). Întrebarea este dacă NATO este încă o organizaţie pregătită, din punct de vedere politic şi logistic, să reacţioneze – de exemplu, împotriva Rusiei, dacă aceasta ar încerca să atace”. Acest pericol, a spus el, ar putea apărea în „câteva luni, mai degrabă decât în câţiva ani”.
Deşi majoritatea oficialilor şi analiştilor europeni spun că ameninţarea imediată rămâne în primul rând cea a sabotajului, subversiunii şi incursiunilor cu drone, puţini ar exclude o agresiune directă din partea Rusiei, mai ales dacă luptele din Ucraina s-ar încheia şi Moscova ar simţi că este un moment oportun în contextul problemelor NATO.
În descrierea participării SUA la marile manevre NATO, ofiţerii americani tind să sublinieze rolul lor în consolidarea capacităţilor europene – dar discrepanţa dintre limbajul lor măsurat şi cel al administraţiei este din ce în ce mai deranjantă, scrie Peter Apps în comentariul său pentru agenţia Reuters.
Un diplomat european a deplâns o abordare retorică aproape „nihilistă” a Casei Albe, în special de când SUA şi Israelul au atacat Iranul pe 28 februarie.
Aceştia prezintă ţările europene ca dezamăgindu-şi protectorii istorici americani, nu numai prin faptul că nu s-au alăturat – deşi este vorba despre un război despre care nu au fost nici consultaţi, nici informaţi –, ci şi, în mai multe cazuri, prin refuzarea accesului SUA la spaţiul lor aerian şi la bazele aeriene.
Întrebat de Reuters la începutul lunii aprilie dacă ia în considerare ieşirea din NATO, Trump a răspuns: „Tu nu ai face-o, dacă ai fi în locul meu?” Secretarul de stat Marco Rubio, până de curând un susţinător declarat al NATO, este acum, de asemenea, un critic sever.
În timp ce detaşamentele americane, precum cele peste zece tancuri de luptă principale M1A1 din Estonia şi formaţiunile mult mai mari din Polonia, Germania, România şi din alte părţi îşi continuă activitatea, partenerii europeni se întreabă cât timp ar putea continua acest lucru.
SUA DEVIN MAI PUŢIN FIABILE CA PARTENER DE APĂRARE
Oficialii europeni şi americani spun că administraţia urmăreşte o politică de „recompensare” a acelor ţări europene pe care le consideră că depun eforturi suficiente, în special statele baltice şi Polonia. Cei din anturajul lui Trump au presat, de asemenea, aliaţii să cumpere armament american, atât pentru Ucraina, cât şi pentru ei înşişi.
Cu toate acestea, consumul de rachete al SUA în Orientul Mijlociu a întârziat cu luni sau chiar ani livrarea sistemelor de arme deja plătite, inclusiv rachetele antitanc Javelin şi rachetele cu rază lungă de acţiune HIMARS, către ţări precum Estonia.
„Trebuie să înţelegem că SUA sunt implicate în prezent într-un conflict şi încearcă să-şi constituie stocuri şi să se asigure că sunt pregătite în cazul în care acest război va dura mai mult”, a declarat ministrul estonian al apărării, Hanno Pevkur. „Pe de altă parte, nu este în interesul lor să afecteze relaţiile cu aliaţii sau să piardă (să submineze) încrederea în industria lor de apărare, astfel încât nimeni să nu mai cumpere de la ei în viitor”, a subliniat el.
Oricât de mult şi-ar dori Europa să renunţe la dependenţa de armamentul american, este departe de a face acest lucru realitate.
Producătorul Rheinmetall a declarat luna aceasta că Germania produce acum cu mult peste un milion de proiectile de artilerie pe an, depăşind considerabil SUA.
Însă viziunile privind modul în care ar trebui apărată Europa – importanţa relativă a armamentului greu în comparaţie cu sistemele de supraveghere de înaltă tehnologie şi cu sistemele uşoare, agile şi în rapidă dezvoltare fabricate de companii mici – variază foarte mult.
Chiar dacă dronele au eliminat în mare măsură blindatele grele de pe câmpul de luptă din Ucraina, directorul general al Rheinmetall, Armin Papperger, a stârnit luna trecută o reacţie furioasă la Kiev când a afirmat că multe dintre armele ucrainene au fost construite de „gospodine”.
Apoi se pune problema coordonării achiziţiilor, a standardizării şi a scării. Ţările europene au concurat, în mod tradiţional, nu au cooperat, în acest domeniu, dar comisarul UE pentru apărare, Andrius Kubilius, un lituanian, a sugerat săptămâna aceasta ca ţările ne-membre Ucraina, Norvegia şi Marea Britanie să se alăture Uniunii Europene într-un pact industrial de apărare.
Alinierea politicilor este, de asemenea, în cel mai bun caz ad-hoc. Puternicele ţări europene membre ale NATO pot fi din ce în ce mai puţin de acord cu puterea preeminentă a Alianţei Nord-Atlantice, dar Uniunea Europeană nu dispune de o ramură de apărare. Iar cea mai mare putere militară a Europei, Marea Britanie, nu este membră a UE.
Ţările europene încă discută dacă să trimită nave de război în Golf sau forţe de menţinere a păcii în Ucraina în cazul încetării conflictului în oricare dintre aceste teatre de operaţiuni, în timp ce Marea Britanie a anunţat că va conduce un nou grup de forţe navale care vor patrulă în Arctica şi în Atlantic.
EFORTURILE EUROPENE DE A REDUCE DEPENDENŢA DE SUA SUNT DEPARTE DE A FI SUFICIENTE
Aceasta înseamnă că resursele deja limitate vor fi distribuite într-un mod şi mai rarefiat, iar dependenţa de logistica militară, informaţiile şi, în caz de criză, puterea de foc a SUA nu se va diminua, cel puţin pentru moment.
Un diplomat european, care a vorbit sub condiţia anonimatului, a declarat că Europa „încă nu vede sentimentul de urgenţă de care are nevoie”.
Oficialii americani din Europa afirmă că exerciţiile militare actuale conduse de SUA vizează acum în mod specific extinderea capacităţilor europene, inclusiv capacitatea de a crea reţele informatice securizate şi de a desfăşura operaţiuni complexe care combină avioane de vânătoare, forţe speciale şi sisteme fără pilot pentru a sprijini atacurile cu rachete de lungă distanţă.
Comandantul Armatei SUA în Europa, generalul-locotenent Chris Donahue, este un susţinător deosebit al abordărilor de înaltă tehnologie, inclusiv al utilizării inteligenţei artificiale pentru ţintirea în masă.
Dar aceasta este o viziune centrată pe SUA asupra modului în care ar trebui să se desfăşoare orice conflict european viitor cu Rusia şi, fără Statele Unite, Europa are o capacitate redusă, cel puţin pentru moment, de a duce un conflict atât de sofisticat. Mai mult, unele ţări, precum Polonia, consideră că o cheie pentru descurajarea lui Putin şi a succesorilor săi este capacitatea Europei de a mobiliza industria şi populaţia la scară largă.
În cadrul Pentagonului, s-a dezvoltat în tăcere o altă justificare pentru o prezenţă continuă în Europa: ideea că avioanele de război şi trupele ar putea fi menţinute acolo în aşteptare pentru eventualele situaţii de urgenţă din Orientul Mijlociu. Refuzul unor ţări europene, inclusiv Spania, de a permite utilizarea bazelor aeriene pentru războiul cu Iranul a afectat însă într-o oarecare măsură această abordare.
O notă scrisă de al treilea oficial al Pentagonului, Elbridge Colby, şi descrisă agenţiei Reuters, a ridicat în mod specific posibilitatea unor măsuri americane de expulzare a Spaniei din NATO şi de reconsiderare a acceptării de facto de către Washington a dominaţiei britanice asupra Insulelor Falkland, revendicate de Argentina. Un oficial american a declarat pentru Reuters că documentul era menit să reducă „sentimentul că li se cuvine” în rândul ţărilor europene prea obişnuite cu protecţia militară americană.
Dacă va avea efectul dorit este o altă întrebare. Unii diplomaţi spun că, fiind confruntate cu imprevizibilitatea şi volatilitatea lui Trump, care nu contribuie deloc la promovarea dezvoltării unei strategii pe termen lung convenite, statele europene şi secretarul general al NATO, Mark Rutte, sunt preocupaţi în mare măsură de evitarea conflictelor publice.
Administraţia Trump a preluat puterea promiţând să provoace exact şocurile de care Europa avea nevoie pentru a-şi pune ordine în propria casă. În schimb, riscă să genereze un sentiment permanent de criză care nu face decât să distragă atenţia liderilor europeni de la ceea ce trebuie să facă cu adevărat pentru a descuraja agresiunea rusă.
Următoarea confruntare majoră cu Kremlinul ar putea avea loc peste câteva luni sau peste câţiva ani. Între timp, următoarea administraţie americană ar putea fi mai prietenoasă cu Europa – sau dimpotrivă, şi poate chiar mai distrasă de alte colţuri ale lumii, conchide Peter Apps în comentariul său.
