Ion Iliescu a vorbit despre relația lui cu Mihail Gorbaciov. „Pentru cine nu știe, Rusia e suficient de mare cât să nu te întâlnești cu cineva”, a povestit Ion Iliescu, referindu-se la faptul că în studenția petrecută în Rusia nu s-a întâlnit cu fostul lider de la Kremlin. „Relația mea cu el a avut o oarecare apropiere în viața lui de după Nobel, care e și timpul României democrate”, s-a destăinuit fostul președinte. „Ne despart un an și o zi, și un Premiu Nobel…”, a spus Ion Iliescu în podcastul fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu.
Ionuț Vulpescu: S-a speculat mult pe seama relației dumneavoastră cu Mihail Gorbaciov. Care este adevărul?
Ion Iliescu: Aș fi fost onorat să am prietenia strânsă și veche care a fost speculată între mine și Mihail Gorbaciov. Dar relația mea cu el a avut o oarecare apropiere în viața lui de după Nobel, care e și timpul României democrate. Nu există un trecut studențesc pe care să îl partajăm. Pentru cine nu știe, Rusia e suficient de mare cât să nu te întâlnești cu cineva. Eu am fost student la Institutul Energetic din Moscova, în perioada anilor 1950-1954. Gorbaciov a fost la Universitatea Lomonosov. Nu e ca și când puteam trece unul pe lângă celălalt.
Dar, desigur, relația noastră e interesantă din perspectiva unor diferențe notabile: ne despart un an și o zi (el e cu un an mai mic, născut în 2 martie 1931, eu sunt născut în 3 martie 1930); o graniță între o Românie democrată și o Rusie, care în timpul său a renunțat la chipul Uniunii Sovietice și la regimul de mână forte; și un Premiu Nobel pentru pace… (n.a. râde).
„Gorbaciov este un personaj cheie al modernității politice”
Suntem doi lideri născuți în zodia pești, dar nu am împărțit același acvariu. Nu cunosc lider politic din timpurile acestei modernități, care să fi meritat acest premiu mai mult, pentru că nu cunosc om care să fi cucerit mai multe libertăți oamenilor de pretutindeni, nu rușilor, în sens îngust, ci celor care făcuseră parte din fosta Uniune Sovietică: Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Belarus, Moldova, Armenia, asta ca să dau numai câteva exemple.
Gorbaciov este însă un personaj cheie al modernității politice, pentru că destinul lui e cel al oamenilor mari: hulit intern, adorat extern. Pentru ruși, el a fost un comunist lamentabil, pentru Occident, a fost cel care a făcut posibil dialogul economic și comercial dintre Est și restul lumii, cel care a redus aplombul războiului rece, a insistat asupra strategiei de eliminare a armelor nucleare până în 2000 – celebra „Propunere din ianuarie”, și a intervenit direct în retragerea trupelor rusești din Afghanistan și Mongolia.
Îl admir pentru cât de limpede a înțeles valoarea autonomiei ca rezultat al autodeterminării: prin aceasta, statele din Est au putut delibera asupra politicii interne, iar cursa înarmărilor, care constituia esența războiului rece, a fost stinsă.
„Sunt critici istorici care spun că a ajuns prea târziu în istorie”
Sunt critici istorici care spun că Gorbaciov a ajuns prea târziu în istorie. Eu cred că fără el nu am fi avut o istorie de analizat acum, ci doar un timp odios al suprematismului și violenței. Nu oamenii brilianți ajung târziu în istorie; societăților le ia timp mai mult decât e permis pentru a-i accepta, a-i absorbi, a-i respecta.
Nu au existat întâlniri între mine și Gorbaciov înainte de 1989. Dar când ele au existat, faptul că știam limba rusă a contat foarte mult. Când Gorbaciov a venit în vizită în România, în 25-27 mai 1987, apoi în iulie 1989, Ceaușescu a făcut în așa fel încât să mă scoată din grupul de protocol și să nu ne întâlnim. În 1987 m-au trimis la Timișoara, cu o sarcină de partid, venită de la cabinetul lui Emil Bobu, pentru o ședință pe teme de „propagandă tehnico-științifică”. Nu a fost o chestiune împotriva mea pur și simplu; era un nivel de paranoia și de scepticism general, încât ori de câte ori o figură importantă vizita România, în jurul invitatului se coagula un cerc așa-zis antiseptic politic, în care numai Ceaușescu putea să fie prezent. Nici în 1988, când în octombrie, soții Ceaușescu au mers la Moscova, nu am avut vreo participare.
„În plan extern, Gorbaciov a fost genial. În plan intern, el a fost vinovatul pentru căderea Imperiului”
Ne-am văzut după Revoluția din 1989, în scurta perioadă cât încă mai era Președinte, și apoi la reuniunile Fundației Gorbaciov, la care am participat cu plăcere, ori de câte ori am avut ocazia. În iunie 1990, ne-am văzut la Reuniunea Consiliului Politic al Tratatului de la Varșovia, unde s-a decis încetarea activității Tratatului de la Varșovia. Documentul de dizolvare a Tratatului de la Varșovia s-a semnat în 1991, în iunie, la Praga, unde Gorbaciov a lipsit. Din partea URSS a semnat vicepreședintele Ianaev, care peste două luni a condus puciul împotriva lui Gorbaciov. Ne-am revăzut la Paris, în noiembrie 1990, pentru summitul european, care marca, într-un fel, prin documentul său final, Charta de la Paris, încetarea războiului rece și instituționalizarea procesului CSCE. Apoi la Clubul de la Madrid, pe care l-au inaugurat însuși Gorbaciov, Bill Clinton și Fernando Cardoso, fostul președinte al Braziliei, la Torino, în 2005, când Forumul Politic Mondial a fost coprezidat de Gorbaciov și de fostul premier italian, Giulio Andreotti, și la Budapesta, în 2007. Ne-am revăzut și la sărbătorirea vârstei sale de 80 de ani, în Germania, la Munchen, unde era privit ca un erou, pentru că a susținut căderea zidului Berlinului și reunificarea Germaniei – o lecție unică și formidabilă a unui lider rus, implicat în formarea statelor libere occidentale; numai pentru asta, și grandoarea lui Gorbaciov nu poate fi pusă sub semnul dubiului.
În plan extern, Gorbaciov a fost genial; în plan intern, el a fost vinovatul pentru căderea Imperiului. Deși el e un individ unic, felul în care intern, oamenii lui l-au disprețuit, face ca povestea aceasta să fie atât de cunoscută și auzită anterior, pentru că așa e istoria: vei fi mai bun pentru alții, de la un punct încolo, decât pentru ai tăi.
Viața lui înainte și după perestroika, apropo de o carte cu acest titlu, nu a fost ușoară, iar efectele de undă ale terapiilor de șoc aplicate Rusiei după căderea Uniunii nu sunt un rezultat care să îi fie pus în responsabilitate în mod exclusiv. Misiunea lui, de la un punct încolo, a fost aceea a oricărui lider din Est: să reducă un decalaj istoric moștenit, care făcea ca Occidentul să pară mai departe decât era de fapt.
„Ceea ce a făcut Gorbaciov este o operă de curaj”
A înțeles mai bine decât oricine că Estul trebuie să își schimbe mentalitatea insulară socialistă radicală și să se educe prin instrumentele social-democrației.
Ceea ce a făcut Gorbaciov este o operă de curaj și de autonomie și nu cunosc pe cineva care să fi făcut în Est o lume în care speranța și libertatea să poată germina democrațiile statelor tinere, așa cum a făcut-o el. Dacă e adevărat că ființele umane evoluează prin mimetism, atunci Gorbaciov e un om politic de la care poți să împrumuți cât mai mult, mai ales acest curaj absolut, rațional, nenebunesc, cerebral. Secolul XX ar fi fost un dezastru fără el.
Editor : Liviu Cojan
