Ion Iliescu, primul președinte al României după căderea comunismului, care a murit marți, la vârsta de 95 de ani, a condus țara în trei rânduri: ca președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (1989-1992), imediat după Revoluție, și ca președinte ales al țării (1992-1996, 2000-2004). În 1992, Iliescu a câștigat primele alegeri libere organizate în România după mai bine de 50 de ani. Iată câteva dintre cele mai importante momente din viața și cariera sa politică.
Ion Iliescu s-a născut pe 3 martie 1930 în Oltenița. După ce a absolvit Liceul Spiru Haret și Institutul Politehnic din București, Iliescu și-a continuat studiile la Institutul Energetic al Universității de Stat din Moscova, timp în care a devenit și secretar al „Asociației studenților români”.
Despre perioada petrecută la Moscova au apărut zvonuri conform cărora Iliescu l-ar fi cunoscut atunci pe Mihail Gorbaciov, care avea să devină ultimul lider al Uniunii Sovietice. Atât Iliescu, cât și Gorbaciov, însă, au negat faptul că ar fi existat vreo legătură între cei doi.
Totuși, revista Paris Match a scris în 1990 că Nicolae Ceaușescu l-ar fi trimis pe Iliescu în afara Bucureștiului în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989 pentru a preveni orice contact între cei doi.
Unii critici au pus pe seama acestei relații ascunse ascensiunea improbabilă a lui Iliescu după Revoluție de la director de editură la președinte de stat. Iliescu a recunoscut, însă, că a fost coleg la facultate în URSS cu Li Peng, viitorul premier al Chinei.
La 19 august 1956, Iliescu a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, ulterior devenind șef de secție în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
Printre celelalte poziții pe care le-a ocupat se numără funcția de șef al Departamentului de propagandă al CC și ministru pentru problemele legate de tineret. Ceaușescu s-a asigurat că Iliescu să nu mai ocupe funcții politice majore pentru a opri ascensiunea sa fulminantă în ierarhia de partid. Iliescu a rămas director al Editurii Tehnice până în decembrie 1989.
„Grupul Iliescu”, care a preluat puterea în România după Revoluție, era format deja de mai mulți ani, din el făcând parte persoane marginalizate de fostul regim al lui Ceaușescu, potrivit procurorilor din dosarul „Revoluției”. Grupul avea ca scop înlăturarea dictatorului, dar menținerea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice.
Un document descoperit în arhiva Ministerului polonez de Externe arată că Ion Iliescu și Silviu Brucan au cerut Moscovei să trimită ajutor militar. Răspunsul URSS a fost că „sunt gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”.
Iliescu a susținut mai degrabă adoptarea reformelor în stil Perestroika decât eliminarea completă a instituțiilor existente, spunând despre soții Ceaușescu că „au întinat numele Partidului Comunist Român” și „memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului” în România.
Mai mulți membri ai Frontului Salvării Naționale au susținut în 1990 că revoluția a fost împotriva lui Ceaușescu și nu împotriva comunismului. Liderul țărănist Ion Diaconescu a spus că Iliescu și-ar fi dorit un „comunism cu față umană”, după modelul Gorbaciov.
La 30 de ani după execuția soților Ceaușescu, Iliescu a spus că ar fi fost mai bine, „din punct de vedere rațional”, ca ei să fie judecați „în liniște și cu o anumită distanță” de un tribunal special, însă din cauza situației „dramatice” din țară, „nu era timp de așa ceva”.
„Acțiunea rapidă și organizarea judecății lui Ceaușescu a fost o necesitate pentru a curma pierderile de vieți omenești”, a mai spus Iliescu într-un interviu din 2019.
La sfârșitul anului 1989, FSN a preluat puterea și a format un guvern provizoriu, în frunte cu Petre Roman, numindu-l pe Iliescu președinte-interimar al României. FSN era compus în mare parte din activiști ai vechiului sistem comunist.
Alegerile din 1990 au fost programate pentru 20 mai, dar până atunci în țară au izbucnit proteste anti-FSN aprobate de partidele politice de opoziție – PNL, PNȚCD și PSDR. Pentru a ține în frâu aceste mișcări, Iliescu a chemat în ajutor minerii din Valea Jiului, mobilizând și muncitorii din marile uzine din București. Așa au fost declanșate mineriadele din 29 ianuarie și 28 februarie.
Primele alegeri după înlăturarea de la putere a PCR au avut loc pe 20 mai 1990 și au rămas până astăzi singurele alegeri din România în care nu a mai fost nevoie de turul II. Ion Iliescu a primit 85% dintre voturi, în timp ce adversarii lui, Radu Câmpeanu de la PNL și Ion Rațiu din partea PNȚCD, au câștigat 10,6%, respectiv 4,3% din voturi.
Reprezentanții principalelor partide de opoziție de la acea vreme se întorseseră în țară după Revoluție și au avut discursuri axate pe îndreptarea României către o democrație de tip occidental. Au reușit să atragă simpatia unui electorat provenit din rândul intelectualilor, însă cea mai mare parte a populației era îngrozită de perspectiva unui președinte cu papion și discurs occidental, scrie revista Historia.
Propaganda FSN a răspândit ideea că România nu are nevoie de modelul occidental, ci de o „democrație originală” și că Rațiu și Câmpeanu vor să „vândă” țara puterilor occidentale, să închidă fabrici și să îi lase pe români fără locuri de muncă.
„Chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”, spunea Rațiu la ultima dezbatere televizată înainte de alegerile din ’90. În același timp, mesajul lui Iliescu era că „cei capabili să reformeze sistemul sunt cei care aparțin sistemului”.
În alegerile din 1992, primele desfășurate după adoptarea noii Constituții a României, Iliescu a câștigat cu 61% din voturi în al doilea tur contra lui Emil Constantinescu, candidatul partidului Convenția Democrată Română. Duelul dintre cei doi s-a repetat la alegerile din 1996, atunci când Constantinescu a câștigat 54% din voturi.
După înfrângerea din 1996, Iliescu a obținut un mandat de senator și a condus grupul parlamentar PDSR din Senat.
În alegerile din 2000, Iliescu a câștigat din nou alegerile prezidențiale, de această dată în fața lui Corneliu Vadim Tudor, care spunea înaintea scrutinului că „dacă ratați și șansa asta istorică, atunci veți pierde totul și vă meritați soarta”.
Analiștii au pus victoria lui Iliescu pe seama nemulțumirilor populației față de reformele economice dure adoptate de guvern în precedenții patru ani și pe instabilitatea politică și luptele interne din coaliția aflată la guvernare.
Guvernul Adrian Năstase (2000-2004) a venit la putere în acest mandat al lui Iliescu, în care România a aderat la NATO și a finalizat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană.
În 2005, Iliescu a pierdut alegerile interne din PSD în fața lui Mircea Geoană, despre care a spus că „s-a purtat ca un prostănac între cele două tururi de scrutin”. A fost ales președinte de onoare al PSD în 2006, o poziție fără autoritate executivă creată special pentru el.
În 2017, Iliescu a fost acuzat de infracțiuni împotriva umanității alături de alte personaje din dosarul mineriadei din iunie 1990.
Pe 1 aprilie 2019 a fost internat la Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare din București, fiind operat după ce a fost diagnosticat cu pericardită.
Iliescu l-a felicitat pe Nicușor Dan în urma victoriei în alegerile prezidențiale din 2025 împotriva lui George Simion, scriind pe blogul său că succesul actualului președinte „exprimă o aspirație profundă a cetățenilor pentru o conducere responsabilă, onestă și orientată spre viitor” și că speră că va „rămâne fidel idealurilor de echitate socială și progres”.
Pe data de 9 iunie 2025, la vârsta de 95 de ani, Iliescu a fost internat la terapie intensivă la spitalul SRI din București, după ce s-a prezentat cu probleme respiratorii.
Editor : Raul Nețoiu
