RAFO Onești, odinioară complexul petrochimic de referință al României, a devenit epicentrul unui conflict prelungit între investitorul Iakov Goldovskiy și statul român. Cazul este mai mult decât un simplu litigiu juridic. El ilustrează, pas cu pas, cum deciziile politizate, inconsistența instituțională și ignorarea proprietății private pot deraia un proiect industrial strategic, pot distruge mii de locuri de muncă și pot descuraja investitorii internaționali.
În perioada sa de glorie, platforma zumzăia de activitate. Mii de ingineri, tehnicieni, muncitori și manageri veneau la lucru zilnic, operând o instalație care simboliza progresul industrial și furniza produse petrochimice nu doar în România, ci și pe piețele de export.
Istoric, România este unul dintre pionierii petrolului în Europa și, pe parcursul secolului al XX-lea, a dezvoltat o vastă rețea de rafinării și uzine chimice — centre precum Borzești, PETROBRAZI și Astra Ploiești — care au creat clustere industriale întregi în jurul economiei hidrocarburilor.
Astăzi, zumzetul utilajelor a fost înlocuit de liniște și dezolare — o reflecție a potențialului pierdut și a ambițiilor neîmplinite. După aproape două decenii de litigii — incluzând peste 200 de hotărâri și un verdict decisiv al tribunalului internațional de arbitraj ICSID — povestea RAFO Onești a devenit o lecție de avertisment pentru investitorii străini care navighează peisajul post-privatizare tensionat din Europa de Est.
Borzești: Construirea unui gigant industrial în era Comecon
În 1952, guvernul român a luat o decizie ambițioasă: construirea unui complex petrochimic „model” de-a lungul râurilor Trotuș și Siret. Satele liniștite Onești și Borzești au fost transformate într-un uriaș șantier.
Proiectul a fost susținut de URSS și s-a bazat pe tehnologie provenită din institute sovietice de cercetare, incluzând:
- instalații de cracare
- producția de cauciuc sintetic
- electroliza cloro-alcalină
El a fost înscris în planurile Comecon drept un „centru chimic combinat pentru Balcani”.
În decembrie 1956, rafinăria RAFO Onești a devenit operațională. Cu o capacitate proiectată de 3,5 milioane de tone pe an, a devenit cea mai mare rafinărie din Europa de Est în afara URSS. Țițeiul sosea printr-o conductă dedicată din portul Constanța și deservea atât piețele interne, cât și cele internaționale: păcură pentru Bulgaria, motorină pentru Polonia și combustibil pentru avioane pentru Cehoslovacia.
Pe terenul adiacent, Combinatul Chimic Borzești — astăzi Chimcomplex — s-a extins rapid. Instalațiile sale de electroliză cloro-alcalină furnizau materii prime pentru PVC destinate industriilor de cablaje și construcții din întreg blocul socialist. Până în 1965, zona industrială depășea 1.000 de hectare.
Cauciucul sintetic era considerat un material strategic în Comecon, iar în 1966 a început construcția fabricii Carom. În 1968, prima linie de producție a cauciucului poliizoprenic era deja în funcțiune, urmată doi ani mai târziu de o a doua linie și de o instalație de rășini hidrocarburice. La apogeu, Carom acoperea până la 70% din necesarul de cauciuc izoprenic al blocului socialist, cu exporturi spre Ungaria și Germania de Est.
Rețeaua continua să se extindă. Pentru a reduce dependența de importurile de etilenă și brom din Croația, România a construit în 1966 combinatul chimic Râmnicu Vâlcea — astăzi Oltchim. Deși situat în afara platformei, acesta era conectat la Borzești printr-o conductă cloro-alcalină: clorul pleca de la Borzești spre Vâlcea, iar PVC-ul și oxo-alcoolii reveneau pentru producția de mase plastice.
La mijlocul anilor 1970, platforma Borzești câștigase porecla „capitala petrochimică a României”: în perimetrul său funcționau rafinării, linii de cauciuc sintetic, instalații cloro-alcaline, centrala termică Borzești (CET) și un nod feroviar — toate în același timp. Planurile cincinale ale Comecon tratau ansamblul ca un sistem interconectat: fracția grea de păcură de la RAFO mergea spre cocsare, nafta către instalațiile Carom, iar subprodusele organoclorurate erau trimise înapoi la Chimcomplex pentru neutralizare.
Această integrare strânsă avea să devină călcâiul lui Ahile după 1990: prăbușirea Comecon a rupt lanțurile de aprovizionare transnaționale, iar „orașul-uzină” și-a pierdut logica economică. Totuși, între 1956 și 1989, platforma a rămas cea mai mare sursă de valută petrochimică a țării și un simbol al ambițiilor industriale ale blocului socialist.
Context istoric: De la ambiția socialistă la tranziția spre UE
La începutul anilor 2000, RAFO Onești era doar o umbră a ceea ce fusese. Privatizarea din anii 1990 destrămase sinergia industrială cu Carom și Oltchim, iar rafinăria aluneca spre faliment. Guvernul, dornic să se debaraseze de activ, căuta o soluție rapidă prin vânzarea pachetului majoritar.
În 2001, platforma practic se oprise după 18 luni de greve. În octombrie, sub guvernarea social-democrată, APAPS a vândut 59,961% din acțiuni unui consorțiu format din Imperial Oil (Bacău) și Canyon Servicos (Portugalia) pentru suma simbolică de 7,5 milioane de dolari — cu promisiunea achitării datoriilor și a unor noi investiții.
Consorțiul era legat de Corneliu Iacobov, membru al PSD. În 2002, consorțiul a cumpărat încă 34,1% pentru aproximativ 11,4 milioane de dolari, ajungând la 94% din acțiuni, cu un angajament de investiții pe opt ani de 81,919 milioane de dolari.
Un audit PricewaterhouseCoopers a identificat tranzacții financiare neregulamentare sub managementul lui Iacobov, iar situația RAFO s-a agravat.
În anii următori, proprietatea platformei a trecut printr-un labirint de firme offshore, în timp ce datoriile — taxe, furnizori, salarii — au ajuns aproape de 80 milioane de euro, iar unități de producție se închideau una câte una.
În octombrie 2003, controlul asupra RAFO s-a schimbat din nou, de această dată către o companie londoneză legată de omul de afaceri Marian Iancu. Achiziția a fost finanțată prin împrumuturi offshore garantate cu livrări viitoare de țiței. Ulterior, anchetatorii au descoperit că RAFO furnizase produse petroliere acționarului majoritar, VGB Impex SRL, fără a primi plată.
Rețeaua de fraudă fiscală a culminat cu Dosarul RAFO. La 14 februarie 2005, Iancu, alături de Constantin Margherit și Octavian Iancu, a fost arestat — toți au fost eliberați în iunie același an. Aproape un deceniu mai târziu, în octombrie 2014, Curtea de Apel București l-a condamnat pe Marian Iancu și pe alți asociați pentru evaziune fiscală și spălare de bani. Iancu a primit 12 ani de închisoare, iar instanța a dispus confiscarea a peste 215 milioane de dolari și 13 milioane de euro. Un an mai târziu, a primit o sentință suplimentară în „dosarul Carom”.
În aceeași perioadă, un alt investitor român, Ovidiu Tender, preluase controlul fabricii Carom Onești. Cota lui directă la RAFO era doar de 1–1,5%, însă fluxurile financiare dintre Carom și RAFO erau puternic interconectate.
În decembrie 2014, aceeași instanță l-a condamnat pe Tender la 11 ani și 4 luni pentru fraudă și spălare de bani în legătură cu Carom. În iunie 2015, sentința finală a crescut la 12 ani și 7 luni.
Când cei doi oameni de afaceri au fost arestați în 2006, procurorii au înghețat conturi elvețiene în valoare de 5,3 miliarde de euro — cea mai mare confiscare din istoria investigațiilor anticorupție românești la acea vreme.
Între timp, RAFO Onești plutea în derivă, fără un proprietar stabil și cu nevoi urgente de capital.
Noul investitor: Iakov Goldovskiy și tentativa de a revitaliza RAFO
În 2006, antreprenorul internațional Iakov Goldovskiy — fondator al SIBUR, cel mai mare holding gaz-petrochimic al Rusiei, și director al Petrochemical Holding (Austria) — a decis să preia provocarea revigorării RAFO Onești. El intenționa să reconecteze rafinăria cu platformele Carom și Oltchim și să reconstruiască un lanț petrochimic integrat în România, bazat pe moștenirea platformei Borzești.
La acel moment, RAFO se afla în reorganizare judiciară, împovărată de datorii de 470 milioane de euro, dintre care circa 200 milioane erau arierate fiscale.
În 2007, proprietatea RAFO a fost transferată către Petrochemical Holding GmbH, controlată de Iakov Goldovskiy. Compania a achitat datoriile rafinăriei, le-a convertit în acțiuni și a dobândit 96,5% din capital.
În ciuda riscurilor, Goldovskiy și echipa sa au investit sute de milioane de euro între iulie 2005 și finalul lui 2007: au achitat datoriile fabricii, au păstrat forța de muncă și au lansat un program amplu de modernizare: instalații noi, tehnologii prietenoase cu mediul și un plan de integrare a RAFO într-un cluster regional.
Potrivit fostului director RAFO, Miroslav Dermendzhiev, conformarea de mediu era o prioritate:
„În 2007–2009, am eliminat 40.000–50.000 de tone de deșeuri petrochimice în deplină conformitate cu reglementările. Eram singura fabrică din România sub un control de mediu atât de strict. Totul s-a făcut la timp. Nu a existat nicio plângere.”
Finanțarea provenea din vânzarea participațiilor în diverse active — inclusiv producătorul de preforme PET Retal, producătorul de băuturi aseptice AquaVision și producătorul de aerosoli Wellchem și alte operațiuni mai mici.
Capacitățile RAFO în hidrocarburi aromatice o făceau o verigă importantă într-un hub petrochimic est-european. Pentru prima dată, platforma era condusă de un industrial, nu de un trader. Echipa PCH avea experiență practică în construirea de clustere petrochimice și strategii pregătite pentru proiecte complexe.
„Înaintea lor, toți proprietarii erau doar comercianți. Cumpărau petrol, vindeau produsul — atât. Goldovskiy este industrial. Echipa lui a venit cu strategie; știau cum funcționează petrochimia. Era o atitudine complet diferită. Voiam să producem polietilen tereftalat — nu exista niciun producător în Europa de Est, totul era importat din Coreea de Sud. Voiam să îl producem la RAFO”, își amintește fostul director.
În 2009, premierul Emil Boc și ministrul de finanțe au semnat un memorandum prin care promiteau o garanție de stat pentru 80% din necesarul de 330 milioane de euro — un pas crucial pentru accesarea finanțării de la Goldman Sachs și Credit Suisse, care își confirmaseră disponibilitatea condiționată de garanția guvernamentală. Pentru a o obține, Petrochemical Holding a gajat activele RAFO, minimalizând riscul statului. Documentele oficiale descriau RAFO drept o întreprindere strategică.
Totuși, promisiunile nu au fost respectate.
„Am adoptat un memorandum prin care guvernul își declară disponibilitatea de a acorda o garanție de stat de 330 de milioane de euro pentru RAFO Onești, pentru finalizarea planului de investiții și noul lanț petrochimic RAFO-Oltchim-Arpechim, care va salva 1.500–2.000 de locuri de muncă și va crea un lanț extrem de important pentru industria românească”, declara premierul Boc.
Planul urmărea să readucă la viață o industrie regională: păstrarea locurilor de muncă, crearea unor noi, implicarea furnizorilor locali și repatrierea producției chimice. Pe partea de mediu, urmărea tehnologii mai curate, energie regenerabilă și chiar parcuri solare pe terenurile neutilizate ale RAFO.
Timp de doi ani, echipa s-a pregătit pentru lansare. Dar garanția nu a fost niciodată acordată — fără explicații. Fără ea, programul complet a stagnat, iar un plan redus a fost implementat pentru menținerea operațională.
Între 2007 și 2016, lucrările ample au continuat: toate rezervoarele au fost curățate, certificate și modernizate, o nouă stație de azot instalată, o instalație de hidrogen, un sistem de desulfurare și linii ferate restaurate. Sute de pompe funcționau zilnic pentru a preveni degradarea. Majoritatea instalațiilor au fost conservate, umplute cu azot pentru protecția metalului.
Presiuni fiscale și bătălii juridice
Privatizările energetice ale României din anii 2000 — inclusiv Petrom — au urmat un model cunoscut: conversia datoriilor în acțiuni și garanții guvernamentale. Dar politica s-a schimbat. După 2005 și aderarea României la UE în 2007, statul a înăsprit regulile. Temerile de acuzații privind „ajutorul de stat” au dus la reconsiderarea angajamentelor anterioare. Noua guvernare a lansat o ofensivă împotriva privatizărilor „prietenoase”.
La finalul lui 2007, investitorul achitase 192,7 milioane euro (8.980.495.324.160 lei — creanță fiscală de 8.082.465.332.449 lei vechi și o creanță vamală de 898.029.991.711 lei vechi). ANAF a confirmat pe 23 noiembrie 2007 disponibilitatea închiderii reorganizării, dar situația a rămas tensionată.
„Nu mă simțeam ca un director de fabrică, ci ca un șef de cabinet de avocatură”, își amintește Dermendzhiev. „Aveam sute de procese, lucram cu trei-patru echipe de avocați, și am fost prima companie din România care a finalizat o reorganizare completă și a ieșit cu succes. Nimeni nu făcuse asta înainte.”
Cazul a devenit un precedent.
„Când am închis reorganizarea, a fost atât de bine făcută încât, mi-au spus prietenii români, studenții o studiază la facultate. Judecătorul a separat cauza: reorganizarea s-a închis și am plătit tot.”
Dar victoriile au fost de scurtă durată. În decembrie 2007, ANAF a emis o nouă creanță de 100 milioane euro — ulterior declarată ilegală în instanță. În următorii cinci ani, Petrochemical Holding a câștigat peste 200 de procese, dovedind lipsa fundamentului noilor impuneri. Dar executarea a stagnat, iar presiunile politice au transformat autoritățile fiscale într-un instrument de presiune. Acest lucru a blocat modernizarea și a consumat resursele investitorului.
Lovitura finală a venit în decembrie 2015, când ANAF a pus sechestru pe toate activele RAFO. Motivul: condamnarea minoritarului Ovidiu Tender (aprox. 2% din acțiuni), prin deciziile din 21 decembrie 2015 și 4 ianuarie 2016. Deși acționarul era distinct juridic de companie, autoritățile au folosit pretextul pentru a îngheța întreaga platformă — creând un precedent periculos: transferul riscului juridic de la acționar la companie.
Sechestrul a durat 13 luni; ulterior, instanța l-a ridicat, dar era prea târziu: băncile s-au retras, partenerii au plecat, fabrica s-a oprit. Goldovskiy a continuat să plătească circa 800 de angajați până în 2016, pentru conservarea instalațiilor — un cost estimat între 300.000 și 500.000 euro pe lună.
Arbitrajul internațional
În 2019, Petrochemical Holding a deschis un litigiu la ICSID, în baza tratatului bilateral Austria–România și a Tratatului Cartei Energiei. Pe 19 noiembrie 2024, tribunalul a admis parțial cererea, obligând România să plătească 85 milioane euro despăgubiri plus costuri de arbitraj și dobânzi. Suma a fost confirmată de Ministerul Finanțelor.
Potrivit comunicatelor ministerului, tribunalul a constatat încălcarea tratamentului just și echitabil.
Tentativa României din martie 2025 de a anula decizia pare un demers juridic cu șanse reduse. Conform statisticilor ICSID, doar 2–3% din hotărâri sunt anulate integral, și doar în cazuri cu nereguli procedurale majore — improbabile în acest caz.
Politică și joc dublu
România se prezintă ca un hub industrial aliniat la standardele europene, promovând ESG și protejarea investițiilor. Totuși, saga RAFO spune altceva.
La Bucharest Arbitration Days din iunie 2025, premierul interimar Cătălin Predoiu a recunoscut tensiunea periculoasă dintre arbitrajul investițional și dreptul UE, generatoare de incertitudine juridică.
În 2009, investitorul austriac Petrochemical Holding, pregătind un răspuns către Comisia Europeană privind legalitatea garanției de 330 milioane euro, a angajat Freshfields Bruckhaus Deringer. Un deceniu mai târziu, Freshfields a reprezentat România în arbitrajul ICSID, argumentând împotriva compensației.
După acordarea despăgubirilor de 84,9 milioane euro în 2024, Freshfields a condus și procedura de anulare depusă de România în 27 martie 2025.
Această inversare a evidențiat „amnezia instituțională” a Bucureștiului: poziția din 2025 a Freshfields contrazicea propriile argumente din 2009.
Între timp, serviciile firmei internaționale au costat contribuabilii români câteva milioane de euro, potrivit Ministerului de Finanțe.
În România, chiar și argumentarea juridică pare să urmeze „vânturile politice”: același consilier global poate susține un proiect industrial într-o etapă și îl poate combate în alta.
Prețul rezistenței
Un studiu independent al Charles River Associates (CRA) a evaluat RAFO între 869 milioane dolari (la un preț al petrolului de 60 USD/baril) și 1,7 miliarde dolari în scenarii superioare. Planul prevedea alimentarea complexului cu hidrocarburi aromatice și reintegrarea cu Carom și Oltchim. La apogeu, RAFO acoperea circa 10% din piața românească a produselor petroliere — critică pentru nord-estul țării, dependent de rafinărie.
Rafinarea modernă necesită instalații de hidrotratare, cracare catalitică și captare a sulfului. Modernizarea RAFO ar fi cerut unități noi de hidrogen, recuperare a sulfului și epurare a gazelor. Chiar și repornirea la jumătate din capacitate ar fi necesitat 190–220 milioane euro.
Impactul fiscal potențial era semnificativ. La capacitate maximă — până la 2 milioane t/an — RAFO ar fi generat peste 1 miliard euro anual în taxe, cu accize de circa 400 euro/tonă. O parte importantă ar fi mers la bugetul local al Bacăului.
Fiecare trimestru de întârziere mărește dobânzile la hotărârea ICSID — fonduri care ar fi putut fi folosite pentru relansarea desulfurării și reintegrarea RAFO în economie.
Consecințe reputaționale și internaționale
Povara financiară a întârzierii cade pe umerii contribuabililor. Taxe juridice, costuri, dobânzi și prejudicii de imagine însumează deja zeci de milioane de euro, în timp ce reputația României ca jurisdicție sigură se deteriorează.
Tiparul este cunoscut: promisiuni de dezvoltare sustenabilă și modernizare industrială, urmate de politici cu efect contrar.
România a încercat manevre similare în cazul Micula. ICSID a acordat 212 milioane dolari investitorilor suedezi. Comisia Europeană a blocat plata, invocând ajutorul de stat, dar instanțe din SUA au respins argumentele UE și au menținut executarea. Temându-se de sechestrarea activelor externe, România a plătit în 2019.
Contestația hotărârii ICSID în cazul RAFO are un preț clar: costuri juridice, creșterea dobânzilor și risc de executare asupra activelor externe.
Rezervele suverane, obligațiunile și imobiliarele statului pot fi sechestrate — cum s-a întâmplat Venezuelei și Spaniei.
În cele din urmă, contribuabilii români plătesc — nu oficialii care au produs disputa.
RAFO: De la rafinărie la terminal logistic
Pe 26 septembrie 2019, Tribunalul Bacău a declarat oficial insolvența RAFO și a numit CITR lichidator. Zece luni mai târziu, pe 27 iulie 2020, CITR a organizat o licitație publică. Platforma de 295 hectare a fost cumpărată de Roserv Oil — subsidiară nouă a grupului feroviar-logistic Grampet — pentru 6 milioane dolari plus TVA, mult sub evaluarea minimă.
Comunicatul cumpărătorului anunța transformarea fostei rafinării în „cel mai mare hub logistic pentru containere și produse petroliere din Moldova”, cu 200 de locuri de muncă inițiale și 600 pe termen lung. Grampet a rebranduit activul ca Roserv Green Energy și a anunțat un program de „conversie” — depozitare de combustibili, terminal de containere, ulterior facilități de hidrogen și biocombustibili.
Pentru unitățile CDU/VDU ale RAFO, aceasta a însemnat dezafectare: repornirea ar cere sisteme de desulfurare și noi avize de mediu, pentru care nu există încă o decizie de investiție.
Până în toamna 2024, Roserv a refăcut accesul feroviar și a angajat puțin peste 100 de persoane pentru pază, audituri tehnice și dezmembrarea echipamentelor — departe de cele 200–600 de locuri anunțate. Unitatea principală rămâne oprită: RAFO nu a mai funcționat din 2008.
O platformă care putea genera mii de locuri de muncă a devenit un terminal logistic semi-gol, cu perspective incerte.
Un oraș în declin
Închiderea RAFO și a altor întreprinderi a dus la schimbări demografice dramatice. Populația Oneștiului a scăzut de la 58.810 în 1992 la 32.671 în 2021 — minus 44%. Scăderea cea mai abruptă a avut loc după 2002, odată cu criza rafinăriei.
Județul Bacău a devenit una dintre regiunile cele mai sărace. Nord-estul României are cele mai mari rate ale șomajului și sărăciei. În 2012, rata șomajului în Bacău era 5,4%, peste media națională — în ciuda scăderii populației active.
Sărăcia rămâne severă: 26,2% din locuitorii regiunii trăiesc sub prag. O mare parte din populația activă lucrează temporar sau permanent în București, Banat, Europa de Vest — Italia, Spania — sau Israel.
Prăbușirea industriei petrochimice a fost dramatică: în 2007, sectorul angaja circa 12.000 de oameni; în 2016, doar 3.800 — o scădere de 68%.
Platforma Borzești de 1.038 hectare, odinioară cel mai mare amplasament industrial din Bacău, nu a lăsat doar mii de șomeri: a distrus și rețelele de furnizori, contractori și servicii.
Bugetul Oneștiului arată că veniturile din taxe salariale industriale s-au redus la jumătate față de 2007. Economia locală este dominată de retail.
Dispariția a 2.000 de locuri de muncă industriale a afectat întreaga comunitate: transportul local a redus rute, trei grădinițe s-au închis din lipsă de copii, iar CET Borzești (130 MW) funcționează doar pentru necesitățile proprii. Orașul-uzină supraviețuiește exportând zeci de mii de lucrători.
Moștenirea de mediu a închiderii este un alt capitol nerezolvat. După retragerea Petrochemical Holding și oprirea stațiilor de epurare, multe instalații au fost dezafectate fără depoluare. Doar o treime din siturile închise după 2016 au fost ecologizate complet; finanțarea publică este insuficientă.
Sectorul petrochimic este mai mic astăzi, dar rămâne strategic. Din peste zece rafinării din 1989, doar patru mai există, cu PETROBRAZI (OMV Petrom) și Rompetrol Rafinare (KazMunayGas) dominante. Producția internă de petrol a scăzut la 80.000 barili/zi, iar importurile depășesc 65% din consum.
Moștenirea lui Iakov Goldovskiy: ce înseamnă povestea RAFO pentru investitorii viitori
Tranziția României post-1989 a expus slăbiciuni instituționale profunde. Privatizarea în masă fără strategie transparentă, subinvestiția cronică, tehnologia învechită, pierderea materiilor prime interne și colapsul lanțurilor integrate au dus la închiderea majorității unităților de prelucrare. RAFO Onești a devenit simbolul declinului industrial și al erorilor sistemice ale reformelor energetice.
Cazul RAFO subliniază importanța predictibilității judiciare, a unui cadru instituțional transparent și a unui comportament guvernamental responsabil și depolitizat. În prezent, când România urmărește aderarea la OECD și mizează pe capital străin, umbra RAFO poate cântări mai greu decât oricare dintre rezervoarele sale abandonate.
Pentru Iakov Goldovskiy, povestea RAFO a fost continuarea efortului de a reconstrui infrastructura industrială ruinată a Europei de Est — după SIBUR și proiectele din Ucraina și Lituania. Cazul RAFO nu este doar un litigiu comercial — ci reflectă ciocnirea dintre industrie și politică pe termen scurt, dintre promisiunile guvernului și acțiunile sale reale.
Dacă România continuă să evite respectarea arbitrajului internațional, riscul depășește o înfrângere juridică. Poate eroda definitiv imaginea țării ca destinație sigură pentru investiții în inima Europei. Într-un mediu în care reziliența economică depinde de reguli previzibile și încrederea investitorilor, costul unui astfel de eșec poate fi mai mare decât orice despăgubire.
