Marele maestru de șah de origine rusă și emigrant Ghennadi „Genna” Sosonko încă își amintește unde se afla acum 40 de ani, când a auzit că meciul de la Moscova dintre Garry Kasparov și Anatoli Karpov, din 1984-85, pentru Campionatul Mondial, a fost abandonat, scrie CNN.
„Nu puteam veni în Uniunea Sovietică, desigur. Eram un inamic (în ceea ce-i privea)”, spune el într-un interviu acordat CNN Sport. „Îmi amintesc foarte bine acea zi pentru că eram în Elveția și eram împreună cu (disidentul și colegul său mare maestru) Viktor Korchnoi, ajutându-l să se pregătească pentru unul dintre meciurile sale. Ascultam radioul elvețian, analizam opoziția, când am auzit că (președintele FIDE Florencio) Campomanes a oprit meciul. „Măi, măi, măi, cum este posibil așa ceva?””.
Meciul a durat cinci luni, mai mult decât orice alt Campionat Mondial dinainte sau de atunci. Undeva pe parcurs, competiția căpătase un fel de valoare simbolică, înțelegându-se că rezultatul va reflecta viitorul Uniunii Sovietice ca întreg.
Dacă Karpov câștiga, ar fi fost un semn de viață pentru vechea gardă a unei țări care părea să alunece spre o disoluție inevitabilă. În cazul în care Kasparov ar câștiga, ar fi o confirmare a faptului că vremurile se schimbă, că urmează ceva nou, interesant și terifiant.
Dar să fie abandonat, fără un câștigător, după 48 de partide istovitoare? Ce a însemnat asta?
Tradiție vs. modernitate
În ceea ce privește popularitatea, șahul în Uniunea Sovietică era asemănător cu NFL în SUA.
„Era mai mult decât un fel de sport”, spune Sosonko. „Șahul în Rusia era un fel de religie. Era mult mai mult decât un simplu joc cu 64 de pătrate și 32 de piese.
„Numele lui Karpov, ale lui (Mihail) Tal, (Tigran) Petrosian și ale altora erau cunoscute de toată lumea, chiar și de oamenii care nu jucau niciodată șah.”
Dominația de care s-au bucurat jucătorii sovietici în a doua jumătate a secolului XX este greu de supraestimat. FIDE a organizat primul său Campionat Mondial în 1948, iar de atunci și până la sfârșitul secolului, s-au jucat 23 de meciuri de campionat. Doar unul singur nu a fost câștigat de un cetățean sovietic sau ex-sovietic – Bobby Fischer, în 1972.
Șahul ca instrument de propagandă
Sub conducerea lui Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev și Iuri Andropov, Uniunea Sovietică era cunoscută pentru utilizarea intensivă a propagandei, inclusiv pentru promovarea sportivilor de elită, precum Vladislav Tretiak, starul hocheiului pe gheață, și portarul de fotbal Lev Iashin.
Cu Războiul Rece în plină desfășurare și cu URSS căutând orice oportunitate de a promova idealurile sovietice pe scena mondială, șahiștii nu au fost diferiți. Supremația lor în acest sport a fost alimentată, în parte, de faptul că erau îngrijiți excepțional de către stat.
„Condițiile pentru jucători erau de așa natură încât nu le puteai compara cu turneele din Occident”, își amintește Sosonko. „Aveau carte blanche în toate restaurantele, toate hotelurile, taxe incredibile în dolari și valută forte. Era absolut fenomenal în Uniunea Sovietică”.
„Karpov era un zeu în Rusia”
Până în 1984, Karpov – triplu campion mondial și un simbol al idealurilor sovietice – a fost un bun de preț timp de un deceniu.
„Era un tip cu adevărat rus din Ural și reprezenta țara noastră cu farmec, cu de toate și așa mai departe”, explică Sosonko. „Era un zeu în Rusia”.
Fiind unul dintre puținii jucători sovietici care putea să joace turnee în străinătate și să încaseze premii în moneda locală, Karpov era și „unul dintre cei mai bogați oameni din țară”, potrivit lui Sosonko.
„A fost unul dintre cei trei sau poate patru oameni din toată Uniunea Sovietică care au primit o mașină Mercedes. Unul a fost Brejnev, (cântărețul Vladimir) Visotski, iar al treilea a fost Anatoli Karpov.
„Privilegiile pe care le-a primit, nu vă puteți imagina. El nu se putea compara cu nimeni din Rusia”.
Kasparov – jumătate evreu, jumătate armean, neloial Partidului
Kasparov, pe de altă parte, nu ar fi putut fi privit mai diferit.
„Avea câteva puncte slabe în ochii marilor oameni din partid și ai comisiei sportive”, spune Sosonko. „Și anume, nu era rus, era pe jumătate evreu și pe jumătate armean, și venea din Baku. Uniunea Sovietică era foarte antisemită”.
Deși avea unele legături cu primul secretar al Partidului Comunist din Azerbaidjan – și viitor președinte al Azerbaidjanului – Heidar Aliiev, tânărul challenger nu era nici pe departe la fel de loial partidului ca Karpov.
„Chiar și la acea vreme în Uniunea Sovietică, toată lumea știa că Kasparov era tânăr, ambițios. Nu un disident, ci cineva care era reprezentativ pentru noul val”, spune Sosonko. „Prietenii lui erau actori, nu disidenți – totuși, disidenți și ei -, ci oameni care nu erau pentru regim. (În timp ce) Karpov era un gardian foarte dur al societății sovietice din acea vreme.”
Ciocnirea titanilor
Conservatorismul lui Karpov și natura radicală a lui Kasparov erau ambele prezente în șahul lor.
„A existat aici un fel de ciocnire a titanilor, din punct de vedere stilistic”, spune Andrew Soltis, mare maestru american și istoric al șahului, pentru CNN Sport. „Kasparov reprezenta un stil mai agresiv, mai dinamic.
„El a fost un contrast cu Karpov, care a fost ceva mai conservator. Juca adesea un joc de așteptare. Era specializat în a-și îmbunătăți treptat poziția până când aceasta devenea copleșitoare. Karpov câștiga rareori o partidă în mai puțin de 30 de mutări. Kasparov se bucura să câștige partide foarte repede.
„Nimeni nu era indiferent. Erai fie un fan Karpov, fie un fan Kasparov. Nu exista cale de mijloc”.
Un concurs epuizant
Campionatul Mondial de Șah din 1984 a început pe 10 septembrie, după vechile reguli ale competiției, conform cărora campionul este primul care câștigă șase partide, iar remizele nu valorează nimic.
După nouă partide și 25 de zile, Karpov și-a stabilit un avantaj aparent inexpugnabil de 4-0. Pe măsură ce Kasparov începea să aibă mai mult control asupra meciului, următoarele 17 partide au fost remize, înainte ca Karpov să câștige din nou în partida 27 și să se afle la o victorie distanță de victorie.
Dar campionul nu mai juca ca la începutul meciului. Începuse să facă greșeli și, în game-ul 32, Kasparov a obținut în cele din urmă o victorie.
„Karpov a crezut că poate câștiga meciul doar stând deoparte și așteptând ca adversarul său să greșească, și poate că asta a funcționat la început, dar Kasparov și-a revenit remarcabil. El nu s-a prăbușit emoțional așa cum au făcut mulți dintre adversarii lui Karpov”, explică Soltis. „În cele din urmă, tensiunea a ajuns la Karpov și el a început să facă mișcări foarte proaste. A devenit neliniștit”.
Următoarele 14 partide au fost la egalitate, dar în partidele 47 și 48, Kasparov a câștigat două la rând și a dus scorul la 5-3.
Dintr-o dată, Karpov se zbătea. Oare adversarul său era într-adevăr pe cale să revină și să câștige meciul?
„Cu siguranță, inițiativa era acum la Kasparov”, spune Soltis. „Cred că probabil ar fi ajuns cel puțin la o situație în care amândoi aveau cinci victorii. Iar în finală, dacă s-ar fi întâmplat asta, aș fi pariat mult pe Kasparov. Cred că Anatoli Karpov devenise o carapace a jucătorului care a fost odată.
„Karpov-ul care a început acel meci în 1984 nu a fost Karpov-ul care l-a încheiat în 1985.”
Intensitatea situației se pare că l-a afectat pe campionul în exercițiu, care a slăbit 22 de kilograme pe parcursul meciului.
„Karpov era evident foarte obosit. Era epuizat. Nu dormea bine. Potrivit asistenților săi, se culca la miezul nopții, la începutul meciului, apoi la ora 2 a.m. și apoi la ora 4 a.m. Era din ce în ce mai slăbit”, spune Soltis.
În acel moment, când Kasparov se pare că a întors rezultatul și ambii jucători doreau să continue, președintele de atunci al FIDE, filipinezul Florencio Campomanes, a luat una dintre cele mai infame decizii din istoria șahului.
El a zburat la Moscova și, invocând sănătatea jucătorilor, a anunțat că abandonează meciul. Decizia, a adăugat el, a fost susținută de Federația Sovietică de Șah.
Un joc dublu
În cei 40 de ani care au trecut de atunci, nu a existat niciodată un răspuns definitiv la întrebarea dacă Campomanes – care a fost numit de atunci „Karpovmanes” în unele cercuri – a avut vreun motiv ascuns atunci când a luat decizia.
În mintea lui Sosonko, raționamentul este clar. „FIDE, organizația internațională de șah, era complet sub influența Uniunii Sovietice”, spune el. „Știam, desigur, că filipinezul Campomanes era de partea sovieticilor”.
Florencio Campomanes, agent KGB?
Contactat pentru comentarii, actualul CEO al FIDE, Emil Sutovsky, a declarat pentru CNN că afirmațiile lui Sosonko erau „destul de inexacte”. Deși admite că sovieticii au avut o mare influență, el a subliniat că a existat o mare tensiune între FIDE și Federația de Șah a URSS, în special între 1983 și 1985.
Au existat chiar sugestii din partea unora că Campomanes, care a decedat în 2010, a fost un agent al KGB, un argument pe care Sosonko îl consideră o simplificare excesivă.
„Agent KGB” este o definiție dură – că a primit niște bani sau niște instrucțiuni. Eu nu cred că este așa. Dar el a fost de partea sovieticilor, în toate aspectele”, spune el.
Soltis crede, de asemenea, că deciziile de pe parcursul meciului păreau să-l favorizeze pe Karpov.
„Amânările, cred eu, au fost punctul critic aici”, explică el. „În mod normal, jucătorii pot cere amânarea unei partide în acele zile din cauza bolii, iar jucătorii își epuizaseră numărul de zile pe care le puteau lua. Și apoi au existat aceste amânări misterioase pe care guvernul sau oficialii șahului le-au ordonat.
„Nu exista nicio explicație reală. Așadar, exista această mână invizibilă care îl avantaja pe Karpov”.
„Nimeni nu știe ce se întâmplă în mintea lui Campomanes, iar el este mort acum, așa că nu va spune niciodată”.
În timp ce răspunsul la această întrebare specifică se va pierde probabil în istorie, ceea ce s-a întâmplat de atunci va influența inevitabil modul în care 1984-85 este privit.
Kasparov a câștigat revanșa mai târziu în acel an, apoi l-a învins pe Karpov din nou în fiecare dintre următoarele trei campionate mondiale, fiind acum cunoscut drept unul dintre cei mai buni jucători din toate timpurile.
Totuși, poate chiar mai important, Rusia din zilele noastre folosește în continuare sportul pentru a-și promova interesele în întreaga lume.
„Cred că rușii încearcă să folosească sportul ca armă politică. Cred că este cu siguranță adevărat: un leopard nu-și poate schimba petele”, spune Soltis.
„(Președintele rus Vladimir) Putin este, ei bine, un fost agent KGB”, continuă el. „În prezent, odată cu boicotul sportiv al rușilor, aceștia se află într-o poziție foarte dificilă și încearcă să-și croiască drum înapoi în șah și în sport, în general.
„(În Uniunea Sovietică) se foloseau de sport și de șah, care, bineînțeles, este considerat un sport în Rusia și va fi întotdeauna, pentru propriul lor beneficiu. Și bănuiesc că veți vedea acest lucru mulți ani de acum înainte.”
Editor : S.S.
