Israelul, inamicii și aliații săi sunt cu toții vestitori și martori dureroși ai unei refaceri a arhitecturii diplomatice și politice a regiunii la o scară care ar putea rivaliza cu tulburările conflictului arabo-israelian de acum o jumătate de secol. Schimbările de după 7 octombrie sunt deopotrivă inevitabile și, cel puțin în forma lor haotică actuală, puteau fi prevenite. Costul civil crește în timp ce diplomația ar fi putut salva vieți, arată o analiză CNN.
În urmă cu un an, se părea că arhitectura politică a regiunii era pe punctul de a se schimba semnificativ. Propulsate de stimulentele SUA, Arabia Saudită și Israelul păreau mai aproape ca niciodată de o normalizare istorică a relațiilor. Diplomația și abilitățile necesare pentru a încheia un acord atât de complex erau în ascensiune.
Dar perspectiva apropierii de pace și prosperitate s-a evaporat atunci când Hamas a pătruns prin gardurile de la granița cu Gaza, la răsăritul Soarelui, în acea sâmbătă dimineață. Măcelul era în toi.
Indiferent dacă liderul Hamas, Yahya Sinwar, a calculat sau nu că ar putea distruge normalizarea și să împingă cauza palestiniană înaintea priorităților regionale pentru pace și integrare economică, pe termen scurt a reușit.
Era 10 octombrie, iar generalul-maior Itai Veruv din cadrul Forțelor de Apărare ale Israelului (IDF) conducea primul acces acordat presei internaționale la urmările devastatoare ale atacurilor Hamas.
Stătea la porți, citându-l pe generalul Eisenhower când a ajuns în lagărele naziste ale morții în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: „Primul lucru pe care l-a spus a fost să aducă presa aici să vadă”.
În ultimul an, Israelul s-a străduit să mențină atenția lumii asupra evenimentelor care au schimbat națiunea în acel weekend sângeros.
Pentru prima dată, mulți israelieni și-au dat seama că statul lor nu mai este paradisul sigur pentru evrei pe care l-au crezut întotdeauna. Ideea că, indiferent de prejudecățile și persecuțiile cu care se pot confrunta în lume, în Israel au un sanctuar, a fost distrusă.
Ceea ce a părut în prima săptămână ca o luptă pentru a sigila granița cu Gaza și pentru a urmări celulele Hamas rămase în Israel s-a manifestat la scurt timp după ca o ceață roșie de răzbunare și pedeapsă împotriva atacatorilor și a tuturor celor din apropierea lor.
Sentimentul de vulnerabilitate al israelienilor nu a dispărut, în timp ce furia națională a fost rafinată într-o logică fermă de descurajare regională, manifestată de prim-ministrul de dreapta al Israelului, Benjamin Netanyahu.
Acesta și-a împletit propria supraviețuire politică, în parte pentru a scăpa de acuzațiile că nu a reușit să oprească atacurile Hamas, cu noi tactici bombastice care distrug vechiul regulament și liniile sale roșii care împiedicau anterior escaladarea regională.
Se numește „escaladare pentru dezescaladare”, dar la 7 octombrie 2024, dezescaladarea și orice formă de plan pentru ziua următoare din partea lui Netanyahu sunt absente.
Relațiile statului evreu cu Casa Albă a președintelui american Joe Biden, cel mai important aliat al său, sunt la cel mai scăzut nivel din ultima generație. Aproape 42.000 de palestinieni din Gaza au fost uciși, mulți dintre ei de bombe și gloanțe americane aflate în mâinile Israelului, spun autoritățile din Gaza. Uciderile și arestările de palestinieni de către IDF, unii dintre ei cetățeni americani, în Cisiordania ocupată sunt nesustenabile pentru mulți dintre aliații europeni ai Israelului care, după un an de așteptare, încep să reducă livrările de arme.
Dar presiunile asupra Israelului pentru a-și stăpâni instinctele de supraviețuire într-un moment în care este sfâșiat de diviziuni politice, religioase și poate existențiale profunde au o influență puțin evidentă.
Cel mai vulnerabil adversar apropiat al Israelului și mega-proxy-ul iranian Hezbollah – o plagă a democrației libaneze de după războiul civil – care a început să intensifice atacurile transfrontaliere cu rachete a doua zi după 7 octombrie, a suferit o dezintegrare fulgerătoare în ultimele câteva săptămâni. Liderul său Hassan Nasrallah și mulți dintre comandanții săi de vârf au fost asasinați în atacuri aeriene israeliene, iar forțele sale au fost parțial paralizate, înainte de lansarea de către Israel a celui de-al treilea război terestru în Liban în ultima jumătate de secol.
Atacurile Hamas din 7 octombrie, dacă nu au fost coordonate în detaliu cu Iranul, au avut cu siguranță binecuvântarea acestuia. Teocrația a fost cel mai mare susținător al grupului terorist palestinian din ultimele decenii, furnizând bani, material militar și cunoștințe. Iranul promite să distrugă Israelul și să alunge din regiune cel mai mare aliat al său, Statele Unite.
Iranul folosește mesaje pro-palestiniene pentru a stârni pasiuni în „strada arabă” din regiune, dintre care majoritatea sunt sunniți, la fel ca palestinienii, și ai căror lideri consideră Iranul, o teocrație șiită, în cel mai bun caz de neîncredere, în cel mai rău caz un adversar. În acest fel, Iranul ține la distanță rivalii regionali.
Ultimul an a dezvăluit amploarea planurilor sale și cooptarea comunităților șiite pentru a construi miliții pro-iraniene.
Rebelii Houthi, minoritatea din Yemen, nu mai sunt doar marionetele antisaudite ale clericilor șiiți din Teheran, ci și-au îndreptat rachetele balistice și dronele furnizate de Iran împotriva Tel Avivului.
De asemenea, Iranul, ajutat și susținut de Houthis, a început să blocheze transportul maritim comercial din Marea Roșie – la mai mult de o mie de mile de Israel – sub pretextul susținerii populației din Gaza.
Reprezentanții șiiți ai intereselor Teheranului în Irak au răspuns, de asemenea, apelurilor sale și au început să intensifice atacurile cu drone asupra Israelului.
Este un război cu mai multe fronturi, care escaladează mai repede decât ar fi părut posibil în urmă cu un an.
Atunci, sirenele din centrul Israelului nu făceau parte din viața de zi cu zi. Astăzi, în adăposturile lor din Tel Aviv, părinții caută pe telefoanele mobile mesaje de la copiii lor, care servesc pe linia frontului, așa cum au făcut și ei cândva.
Fiecare generație de aici este antrenată să lupte pentru apărarea națiunii; diviziunea dintre țări se referă la cât timp trebuie să continue această luptă înainte de a trece la diplomație. Realitatea este că, cu cât escaladarea durează mai mult, cu atât mai puțin control vor avea țara și prim-ministrul său asupra rezultatului.
Potențialii parteneri regionali, precum Arabia Saudită, cer acum o rampă de ieșire diplomatică din ce în ce mai abruptă pentru Netanyahu.
Normalizarea dintre Israel și cel mai puternic stat din Golf, care părea atât de aproape înainte de 7 octombrie, este deocamdată inaccesibilă, Netanyahu nefiind dispus și prea toxic pentru a fi un partener în acest acord.
A fost un acord care i-ar fi oferit lui Biden o moștenire de care să fie mândru; prințului moștenitor saudit Mohammed Bin Salman (MBS) legitimitatea și securitatea pe care le dorește; iar lui Netanyahu, o inoculare împotriva unei animozități milenare.
Acum, prețul Arabiei Saudite este o „cale ireversibilă” către un stat palestinian, ceea ce este o anatemă pentru Netanyahu, cabinetul său de extremă dreaptă naționalistă și, în urma evenimentelor din 7 octombrie, chiar mai mult decât inacceptabil pentru o mare parte din restul țării.
Cu câteva zile înainte de aniversare, un înțelept veteran al diplomației EAU, Anwar Gargash, a prefigurat direcția în care se va îndrepta influentul stat din Golf, afirmând că „era milițiilor cu dimensiuni sectare și regionale i-a costat scump pe arabi”.
Sfârșitul jocurilor de putere prin procură ale Iranului și o cale către un stat palestinian. Întrebarea este cum se poate ajunge acolo de aici încolo, în special în condițiile în care satârul măcelarului este mai presus decât diplomatul.
Pentru moment, în absența unor negocieri de pace încununate de succes, incertitudinea este noua certitudine, conchide CNN.
Editor : A.C.
