Deputatul Laura Gherasim reclamă, după o încercare de a-şi petrece concediul pe Dunărea românească, situaţia „dezastruoasă” în care se află porturile şi pontoanele de pe malul românesc fluviului, afirmând că s-a ales cu „un sentiment de ruşine naţională”, în condiţiile în care nu există „niciun loc amenajat”, pontoanele sunt „mizerabile, fără apă şi fără curent”, balizele sunt „nevopsite”. „La Cernavodă, copaci căzuţi peste tot, câini abandonaţi care schelălăiau de foame, nimic altceva. Pustiu. La Călăraşi, funcţionează perfect un singur lucru: la un minut după ce pui parâmele, apare omul care vrea bani. 40 de euro pentru patru ore ca să legi o ambarcaţiune de un fier ruginit”, afirmă Gherasim. În schimb, adaugă aceasta, la Ruse, este „altă lume”. „Dragaj. Oameni săritori. În zece minute aveam tot: apă, curent. Oameni care te primesc ca pe un om, nu ca pe o pradă. Aceeaşi apă, acelaşi fluviu, alt stat. Din nefericire, pe malul românesc, statul lipseşte”, mai spune Laura Gherasim.
„Dunărea. Dacă vrei să fii patriot şi să te bucuri de frumuseţea Dunării, te alegi cu 10 zile de concediu şi cu un sentiment de ruşine naţională. Mi-am luat 10 zile de concediu anul acesta. Am ales Dunărea, de la mare până la Cazane, pentru că am vrut să văd România de pe apă. După ce am văzut ce a ajuns Dunărea, m-am lecuit”, afirmă deputatul Laura Gherasim pe Facebook.
Ea povesteşte că a plecat din Mangalia, care este „un dezastru” când apele menajere refulează în port, din cauza staţiei de epurare a apelor uzate, „depăşită”, iar mirosul devine insuportabil.
„Oamenii îşi cară motorina cu bidoanele. Niciun străin nu rămâne mai mult de o noapte, pentru că nu rezistă la miros”, adaugă Gherasim, remarcând, totuşi, că ecluzele sunt „singurul loc de pe Dunăre unde oamenii au fost impecabili”, „profesionişti, calmi, cu bun-simţ, siguri în manevră şi cu o energie bună”, „singurii care s-au comportat ca un stat” şi care „îşi fac treaba fără să aibă nimic în spate ”, „fără investiţii noi”.
„Dunărea. Intrăm pe fluviu, acum un râu mai mare. Acelaşi peisaj superb, cu fiecare răsărit şi asfinţit ca din poveşti. Tot drumul am întâlnit trei barje. La fel de stresaţi ca şi noi când vedeam indicatorul de adâncime: 1 m. Atât mai circula pe tronsonul Cernavodă-Giurgiu, pe cel mai important fluviu al Europei, pe sectorul românesc: trei barje”, povesteşte Gherasim.
Ea spune că prima imagine care i-a rămas în minte şi după ce a coborât pe uscat a fost „o barjă înfiptă în nisip şi un om tremurând pe ea”.
„Atât. Asta e Dunărea României în 2026. Şenal nedragat. Niciun loc amenajat. Balize nevopsite, pe care le ghiceşti cu binoclul doar când te apropii. Bancuri de nisip acolo unde ar trebui să fie apă navigabilă. Pontoane metalice mizerabile, fără apă, fără curent, la care trebuie să ai condiţie fizică de sportiv ca să ajungi la mal. Iar dacă rămâi fără motorină sau fără apă potabilă, Dumnezeu cu tine. Nu ai de unde să iei. Nici pe uscat nu funcţionăm, dar măcar acolo găseşti o benzinărie. Pe Dunăre, nimic”, afirmă deputata.
Video Facebook Laura Gherasim
Gherasim critică şi amplasarea unei marine realizate din fonduri europene, pe Braţul Borcea, la Călăraşi, „un sector cunoscut pentru problemele de debit şi colmatare, cu o infrastructură care nu poate fi utilizată în condiţii normale de navigaţie”.
„Braţul Borcea este un braţ secundar al Dunării. La debite foarte mici, o parte mai mare din apă rămâne pe cursul principal, Dunărea Veche, iar Borcea primeşte mai puţină apă. Din acest motiv, pe Borcea apar frecvent praguri de nisip, adâncimi foarte mici şi restricţii pentru navigaţie înaintea altor sectoare. Ce minte luminată a decis să construiască singura marină de pe Dunăre pe Braţul Borcea, un sector despre care se ştie de ani de zile că, la debite mici, este printre primele afectate de colmatare şi restricţii de navigaţie? Ceva rău”, afirmă Gherasim.
Ea povesteşte că la Cernavodă, singurul ponton unde se putea acosta era „în pustiu”, cu „copaci căzuţi peste tot, şi câini abandonaţi care schelălăiau de foame”, iar la
Călăraşi, un ponton metalic, „la un metru deasupra capului”, „fără curent şi fără apă”
„Aici funcţionează perfect un singur lucru: la un minut după ce pui parâmele, apare omul care vrea bani. Nu tu servicii, nu apă, nu curent. Nu civilizaţie. Doar bani. Administratorul este Compania Naţională Administraţia Porturilor Dunării Fluviale S.A. Giurgiu, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor. (…) . Plătim, deşi nu ştim ce plătim. (…)40 de euro pentru patru ore şi 5 euro pentru fiecare oră în plus, ca să legi o ambarcaţiune de un fier ruginit. Fără apă, fără curent, fără nimic. Mai grav este că pe Dunărea românească opreşti şi plăteşti pentru nimic. Asta este regula. Şi mai grav este că, în sute de kilometri de navigaţie, nu am găsit nicăieri tarife afişate înainte de acostare. Legi barca, apoi afli cât ai de plată. La Călăraşi am plătit 585 de lei pentru o noapte, la un ponton ruginit, murdar, plin de păianjeni, fără apă, fără curent, bălării şi fără niciun serviciu. Mai scump decât în multe porturi din Croaţia, unde primeşti infrastructură, utilităţi şi respect”, explică Laura Gherasim.
Ea spune că la Giurgiu este „aceeaşi dramă”, „te poţi lega de o barjă sau de pontonul administraţiei, fără apă, curent şi posibilitate de alimentare cu motorină”.
„Am plecat de pe malul românesc şi am traversat la Ruse. La câteva minute de navigaţie, altă lume. Dragaj. Oameni săritori. În zece minute aveam tot: apă, curent. Oameni care te primesc ca pe un om, nu ca pe o pradă. Aceeaşi apă, acelaşi fluviu, alt stat. Din nefericire, pe malul românesc, statul lipseşte şi, după cum se ştie, acolo unde lipseşte statul se aşază cei care nu au construit nimic în viaţa lor şi se poartă ca şi cum Dunărea ar fi moştenirea lor personală. Angajaţi cu loc de muncă şi cu salariu, dar fără nicio treabă făcută. Ferească Dumnezeu să fii patriot, să rămâi în ţara ta şi să vrei să vezi frumuseţile Dunării! După cum am văzut, Dunărea nu moare din cauza naturii. Statul român a părăsit Dunărea şi oamenii. Dunărea dispare din cauza incompetenţei şi a nepăsării celor care au obligaţia să o administreze şi care sunt plătiţi din banii noştri ca să o facă”, afirmă Gherasim.
Ea mai spune că a plecat din Mangalia cu intenţia să ajungă până la Cazane, dar a ajuns până la Ruse şi s-a întors la Constanţa.
„Nu Dunărea ne-a întors din drum, ne-au întors administraţiile, oamenii, incompetenţa statului, nepăsarea şi sentimentul că, pe Dunărea românească, navigatorul este privit înainte de toate ca o sursă de încasări, ca pe o pradǎ, fără a se oferi nimic”, conchide Gherasim.