În timp ce atacul devastator al Israelului asupra siturilor nucleare ale Iranului — și uciderea unor oameni de știință și a unor militari de rang înalt — începea să se desfășoare în această dimineață devreme, publicația UnHerd a discutat cu mai mulți iranieni din Republica Islamică. Reacția dominantă a celor intervievați nu a fost furia, ci jubilația și speranța că eșecul regimului de a răspunde eficient îi va grăbi declinul.
Mohammad, în vârstă de 20 de ani, a declarat pentru Unherd, din Teheran: „Aceasta este șansa noastră de a ne ridica împotriva lor, pentru că s-au arătat atât de slabi. Eliberarea noastră este foarte aproape, iar ei nu au forțe de securitate suficient de mari pentru a ne suprima”. El a continuat: „Generalii și ofițerii militari sunt acum atât de speriați să nu fie ținta Israelului, încât nu vor îndrăzni să ne urmărească”.
Alireza, în vârstă de 19 ani, tot din Teheran, a adăugat: „Acum, că lumea ne privește, trebuie să folosim această oportunitate. Cred că, dacă facem asta, republica islamică nu va avea nicio șansă.”
Timpul va demonstra dacă astfel de afirmații sunt prea optimiste și oarecum naive. Dar ele coincid cu evaluările analiștilor de rang înalt ai guvernului britanic, care spun că sprijinul popular pentru regimul islamist iranian este la un nivel minim istoric. „Poporul iranian urăște practic regimul și vrea să-l vadă slăbit sau înlăturat”, a declarat o sursă, sub protecția anonimatului, pentru UnHerd. „Liderii săi știu acest lucru, iar asta i-a determinat să ia decizii proaste – cum ar fi să continue programul lor de arme nucleare, crezând greșit că ar putea face acest lucru cu impunitate.”
Unii iranieni intervievați de publicația citată și-au amintit că, înainte de revoluția din 1979, Israelul și Iranul erau aliați apropiați, mii de israelieni trăind acolo sub regretatul șah. Diako, care locuiește în provincia Kermanshah din vest, a spus că speră la un „ajutor” suplimentar din partea prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu: „Bibi, susține-ne! Dacă continui așa, vom scăpa de acest regim inutil.” Și-a folosit camera telefonului pentru a arăta o clădire care tocmai fusese distrusă: „Hei, uitați-vă ce s-a întâmplat”, a spus el. „Nici măcar nu știam că exista o bază militară sau potențial nucleară aici.”
Nasim, în vârstă de 29 de ani, o femeie din Tabriz, lângă granița cu Turcia, a spus că se uita la un nor imens de fum care se ridica de la Compania Iraniană de Producție de Tractoare. Ea spera că fabrica nu a fost distrusă. Aceasta funcționa încă din vremea șahului, a spus ea, iar islamiștii nu reușiseră să construiască astfel de instalații productive: „Sper ca Israelul să nu atace infrastructura noastră și să vizeze doar bazele militare și siturile nucleare.” În orice caz, ea a spus că crede că regimul e terminat: „Cred că acesta este sfârșitul lor. Vor măcar să supraviețuiască?”
Citește și:
Ce urmează în conflictul Israel-Iran. Cinci aspecte imediate de urmărit: cum va riposta Teheranul și ce urmărește, de fapt, Netanyahu
Mai mulți iranieni au subliniat că, la începutul acestei săptămâni, ministrul iranian al informațiilor, Esmail Khatib, a susținut că regimul a reușit „o lovitură de stat în domeniul informațiilor” prin achiziționarea de secrete nucleare israeliene. Cu toate acestea, acum, regimul s-a dovedit incompetent, nereușind să reziste atacurilor aeriene și văzând cum Iordania a doborât multe dintre cele 100 de drone lansate de Iran împotriva Israelului. Un utilizator de pe rețelele sociale a comentat: „Pe asta ați cheltuit miliarde din banii noștri? Un măgar ar putea alerga mai repede decât dronele voastre.”
Alții au spus pentru sursa citată că atacurile au scos la iveală „minciunile și corupția” Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice. Ani de zile, aceștia s-au autoetichetat drept „soldați ai săracilor”, însă clădirile în care au fost uciși ofițeri de rang înalt erau, după cum spunea un iranian, „penthouse-uri de lux în cele mai bogate cartiere ale Teheranului. Chiar și în ruine, casele lor vorbesc despre privilegii. În timp ce iranienii de rând se luptă sub sancțiuni zdrobitoare, ei trăiau vieți de VIP în spatele ușilor închise”.
Însă, potrivit lui Mahshad, o femeie în vârstă de 32 de ani care a vorbit din Shiraz, lăcomia a subminat capacitatea regimului de a se apăra: „Ne-au irosit banii pentru a construi instalațiile nucleare, iar aceiași oameni care au profitat de asta au primit bani și de la Israel pentru a fi agenții lor și a le oferi informații sensibile. Acest regim este victima propriei corupții.”
Furia îndreptată împotriva regimului nu se limitează la tineri. Ahmad, în vârstă de 60 de ani, veteran al războiului Iran-Irak din anii ’80, a spus că își iubește țara și că este mândru să lupte pentru ea. „Saddam Hussein a început acel război, dar acum ayatollahul Khamenei, liderul nostru suprem, este singura persoană de vină”, a spus el. „Este un ideolog paranoic care ne ține viețile în mâini și ne-a ruinat țara. Acest război este din cauza lui.”
Iranienii care se opun regimului și-au exprimat și înainte ceea ce s-a dovedit a fi un optimism nejustificat: în timpul protestelor „mișcării verzi” din 2009, care au dus la încarcerarea sau executarea a mii de oameni, și în timpul protestelor din 2022 declanșate de uciderea Mahsei Amini de către forțele de securitate, după ce aceasta a refuzat să poarte hijab.
Ar putea fi altfel de data aceasta? Analistul guvernului britanic a exprimat prudență: „Oricât de mult își doresc iranienii să scape de regim, există o linie fină între asta și umilința națională.” De asemenea, trebuie amintit că atacul a avut loc pe fundalul războiului din Gaza, iar regimul încearcă să convingă atât opinia internă, cât și pe cea internațională că aceasta a fost „o altă atrocitate comisă de bestia sionistă”.
Pe de altă parte, „decapitarea” de către Israel a Hezbollah, cel mai puternic reprezentant al Iranului, anul trecut, a lăsat-o slăbită, incapabilă să-și susțină sponsorul iranian, iar Siria, cândva prietenă, este acum practic dușmanul Iranului. Potrivit analistului, singurii susținători adevărați ai regimului sunt acum cei care depind de el pentru existența lor, iar întrebarea nu este dacă va cădea, ci când.
Editor : Ș.R.
