Acest articol îşi propune să redea argumentele relevante invocate în cadrul unei contestaţii administrative şi care au dus la desfiinţarea în totalitate a unei Decizii de atragere a răspunderii solidare emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov – Unitatea Fiscală Orăşenească **, în vederea realizării unei pretinse creanţe fiscale în cuantum de aproximativ 27,5 milioane euro, aparţinând unei societăţi cu răspundere limitată.
1. DECIZIA DE ATRAGERE A RĂSPUNDERII SOLIDARE
Prin Decizia de atragere a răspunderii solidare emise în august 2025, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov – Unitatea Fiscală Orăşenească ** a dispus atragerea răspunderii solidare a domnului M.A., în calitate de fost administrator şi asociat unic al societăţii M. S.R.L., în vederea realizării creanţelor fiscale în sumă de aproximativ 27,5 milioane euro, pe motiv că domnul M.A.:
- nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea insolvenţei pentru obligaţiile fiscale restante aferente perioadei în care şi-a exercitat mandatul de administrator şi
- nu ar fi îndeplinit obligaţiile legale privind declararea şi achitarea obligaţiilor fiscale la termenele scadente, în aceeaşi perioadă relevantă.
Decizia organului fiscal a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia:
- „Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.”
- CONTESTAŢIA FORMULATĂ ÎMPOTRIVA DECIZIEI DE ATRAGERE A RĂSPUNDERII SOLIDARE
Am formulat contestaţie împotriva Deciziei de atragere a răspunderii solidare, arătând, pe de o parte, că nu au fost respectate normele procedurale pentru emiterea deciziei şi, pe de altă parte, că decizia nu a fost motivată, prejudiciul nu este cert şi nu sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală.
Prejudiciul pretins de organul fiscal nu ar fi putut fi imputat domnului M.A., întrucât în perioada emiterii unora dintre actele administrativ-fiscale nu mai îndeplinea calitatea de administrator şi/sau asociat al societăţii M. S.R.L., în perioada mandatului său nu existau indicii cu privire la insolvabilitatea societăţii, iar obligaţiile fiscale proveneau inclusiv din declaraţii fiscale/rectificative depuse de actualii reprezentanţi legali ai societăţii.
Totodată, am învederat că atât dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală, cât şi Instrucţiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, aprobate prin Ordinul preşedintelui ANAF nr. 127/2014 impun ca organul fiscal să dovedească îndeplinirea condiţiei referitoare la reaua-credinţă a administratorilor, condiţie care nu este îndeplinită în ce priveşte situaţia domnului M.A.
Am arătat, pe larg, că reaua-credinţă impusă de textul legal este o condiţie per se, distinctă de fapta în sine, care constă în nedeclararea insolvenţei sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor datorate bugetului de stat. Cu alte cuvinte, legea prevede distinct de neplata sau de nedeclararea obligaţiilor fiscale, cerinţa relei-credinţe, astfel că nu se poate reţine că fapta ar fi suficientă pentru antrenarea răspunderii solidare. Reaua-credinţă presupune îndeplinirea de către administrator a unor acţiuni, cu intenţia de a aduce societatea în stare de insolvabilitate sau de a o sustrage de la plata obligaţiilor fiscale.
Prin urmare, pentru a se reţine reaua-credinţă domnului M.A., în calitate de fost administrator, nu era suficientă starea de pasivitate, cum în mod greşit a reţinut organul fiscal emitent al deciziei contestate. Dimpotrivă, pentru a se verifica această condiţie, trebuie să fim în prezenţa unor acte comisive, de natură să răstoarne prezumţia de bună-credinţă reglementată de Codul civil, ceea ce nu este cazul.
- SOLUŢIA FAVORABILĂ PRONUNŢATĂ DE DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR
Prin Decizia nr. 42**/2025, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor a admis contestaţia şi a desfiinţat în totalitate decizia atacată. Aceasta a îmbrăţişat toate argumentele de fond invocate de noi, privind lipsa motivării în fapt a deciziei, lipsa certitudinii prejudiciului şi neîndeplinirea condiţiilor pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală.
În motivare, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a reţinut că răspunderea instituită de prevederile art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală reglementează un element material mult mai restrictiv faţă de cele deja considerate ca fiind aplicabile în materia răspunderii pentru fapta proprie, în sensul că antrenarea răspunderii se realizează atunci când persoana în cauză se face vinovată de acumularea şi sustragerea de la plata oligaţiilor fiscale restante aparţinând debitorului supus procedurii de insolvenţă.
Totodată, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a reţinut că, pentru a putea fi stabilită răspunderea domnului M.A. în solidar cu societatea M. S.R.L., este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală în sumă de aproximativ 27,5 milioane euro a fost determinată de acţiuni întreprinse, cu rea-credinţă, de către M.A., care au condus la nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate de societate şi ulterior la starea de insolvabilitate a acesteia.
Suplimentar, s-a reţinut că, în situaţia dată, pe lângă neindicarea în decizie a elementelor concrete identificate în conduita persoanei fizice, care să contureze reaua sa credinţă în declararea/achitarea obligaţiilor fiscale, din documentele aflate la dosarul cauzei nu rezultă nici diligenţele întreprinse de organul fiscal în dovedirea actelor sau faptelor ilicite ce pot fi imputabile contestatorului, respectiv reaua-credinţă în declararea obligaţiilor fiscale, în acumularea sau sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale restante ale debitorului, care să justifice atragerea răspunderii solidare a acesteia în temeiul art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.
Concluzionând, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a reţinut că simpla invocare a dispoziţiilor legale reglementate de art. 25 din Codul de procedură fiscală şi prezumţiile organelor fiscale legate de nedeclararea şi/sau neachitarea obligaţiilor fiscale nu presupun de plano reaua-credinţă a contestatorului, întrucât, potrivit regulii generale în materie de probaţiune, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, aşa cum se dispune prin art. 249 din Codul de procedură civilă.
Organul fiscal este singura autoritate care trebuie să depună toate diligenţele în vederea determinării corecte a situaţiei fiscale a contribuabilului şi în acest scop să-şi exercite rolul său activ.
