Preşedintele Iranului, Masoud Pezeshkian, a publicat miercuri o scrisoare adresată poporului american în care îi îndeamnă pe cetăţeni să „privească dincolo de retorica politică” şi să-şi reconsidere opinia despre ţara sa, relatează CNN.
Afirmând că relaţia dintre Iran şi Statele Unite este înţeleasă greşit, el subliniază în scrisoare că Iranul „nu a ales niciodată, în istoria sa modernă, calea agresiunii, expansiunii, colonialismului sau dominaţiei şi nu a iniţiat niciodată vreun război”, potrivit presei de stat iraniene.
Scrisoarea intervine cu câteva ore înainte ca Donald Trump să rostească un discurs adresat naţiunii pe tema războiului cu Iranul.
Scrisoarea a fost publicată în limba engleză, pe contul oficial al preşedintelui iranian de pe X.
To the people of the United States of America pic.twitter.com/3uAL4FZgY7
— Masoud Pezeshkian (@drpezeshkian) April 1, 2026
TEXTUL INTEGRAL AL SCRISORII:
În numele lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Cel Îndurător
Către poporul Statelor Unite ale Americii şi către toţi cei care, în mijlocul unui val de denaturări şi naraţiuni fabricate, continuă să caute adevărul şi să aspire la o viaţă mai bună:
Iranul – prin însăşi acest nume, caracter şi identitate – este una dintre cele mai vechi civilizaţii neîntrerupte din istoria umanităţii. În ciuda avantajelor sale istorice şi geografice de-a lungul timpului, Iranul nu a ales niciodată, în istoria sa modernă, calea agresiunii, expansiunii, colonialismului sau dominaţiei. Chiar şi după ce a îndurat ocupaţia, invazia şi presiunea susţinută din partea puterilor globale – şi în ciuda faptului că deţine superioritate militară faţă de mulţi dintre vecinii săi – Iranul nu a iniţiat niciodată un război. Cu toate acestea, a respins cu hotărâre şi curaj pe cei care l-au atacat.
Poporul iranian nu nutreşte niciun sentiment de duşmănie faţă de alte naţiuni, inclusiv faţă de poporul american, european sau al ţărilor vecine. Chiar şi în faţa intervenţiilor şi presiunilor străine repetate de-a lungul istoriei sale mândre, iranienii au făcut în mod constant o distincţie clară între guverne şi popoarele pe care le guvernează. Acesta este un principiu adânc înrădăcinat în cultura şi conştiinţa colectivă iraniană – nu o poziţie politică temporară.
Din acest motiv, prezentarea Iranului ca o ameninţare nu este în concordanţă nici cu realitatea istorică, nici cu faptele observabile în prezent. O astfel de percepţie este produsul capriciilor politice şi economice ale celor puternici – nevoia de a crea un inamic pentru a justifica presiunea, a menţine dominaţia militară, a susţine industria armamentului şi a controla pieţele strategice. Într-un astfel de context, dacă o ameninţare nu există, ea este inventată.
În acelaşi cadru, Statele Unite şi-au concentrat cel mai mare număr de forţe, baze şi capacităţi militare în jurul Iranului – o ţară care, cel puţin de la fondarea Statelor Unite, nu a iniţiat niciodată un război. Agresiunile americane recente lansate chiar de la aceste baze au demonstrat cât de ameninţătoare este cu adevărat o astfel de prezenţă militară. În mod firesc, nicio ţară confruntată cu astfel de condiţii nu ar renunţa la consolidarea capacităţilor sale defensive. Ceea ce a făcut Iranul – şi continuă să facă – este un răspuns măsurat, bazat pe autoapărarea legitimă, şi în niciun caz o iniţiere a războiului sau a agresiunii.
Relaţiile dintre Iran şi Statele Unite nu au fost iniţial ostile, iar interacţiunile timpurii dintre poporul iranian şi cel american nu au fost marcate de ostilitate sau tensiune. Punctul de cotitură a fost însă lovitura de stat din 1953 – o intervenţie americană ilegală menită să împiedice naţionalizarea resurselor proprii ale Iranului. Această lovitură de stat a perturbat procesul democratic al Iranului, a reinstalat dictatura şi a semănat o profundă neîncredere în rândul iranienilor faţă de politicile SUA. Această neîncredere s-a adâncit şi mai mult odată cu sprijinul acordat de America regimului şahului, susţinerea lui Saddam Hussein în timpul războiului impus din anii 1980, impunerea celor mai lungi şi mai cuprinzătoare sancţiuni din istoria modernă şi, în cele din urmă, agresiunea militară neprovocată – de două ori, în mijlocul negocierilor – împotriva Iranului.
Cu toate acestea, toate aceste presiuni nu au reuşit să slăbească Iranul. Dimpotrivă, ţara a devenit mai puternică în multe domenii: rata de alfabetizare s-a triplat – de la aproximativ 30% înainte de Revoluţia Islamică la peste 90% în prezent; învăţământul superior s-a extins dramatic; s-au înregistrat progrese semnificative în domeniul tehnologiei moderne; serviciile de sănătate s-au îmbunătăţit; iar infrastructura s-a dezvoltat într-un ritm şi la o scară incomparabile cu trecutul. Acestea sunt realităţi măsurabile şi observabile, independente de naraţiunile fabricate.
În acelaşi timp, impactul distructiv şi inuman al sancţiunilor, războiului şi agresiunii asupra vieţilor poporului iranian rezistent nu trebuie subestimat. Continuarea agresiunii militare şi a bombardamentelor recente afectează profund vieţile, atitudinile şi perspectivele oamenilor. Acest lucru reflectă o adevăr uman fundamental: atunci când războiul provoacă daune ireparabile vieţilor, caselor, oraşelor şi viitorului, oamenii nu vor rămâne indiferenţi faţă de cei responsabili.
Acest lucru ridică o întrebare fundamentală: exact care dintre interesele poporului american sunt cu adevărat servite de acest război? A existat vreo ameninţare obiectivă din partea Iranului care să justifice un astfel de comportament? Masacrarea copiilor nevinovaţi, distrugerea facilităţilor farmaceutice de tratare a cancerului sau a te lăuda cu bombardarea unei ţări până „înapoi în epoca de piatră” servesc vreunui alt scop decât acela de a afecta şi mai mult poziţia globală a Statelor Unite?
Iranul a urmărit negocierile, a ajuns la un acord şi şi-a îndeplinit toate angajamentele. Decizia de a se retrage din acel acord, de a escalada spre confruntare şi de a lansa două acte de agresiune în mijlocul negocierilor au fost alegeri distructive făcute de guvernul SUA — alegeri care au servit iluziilor unui agresor străin.
Atacarea infrastructurii vitale a Iranului – inclusiv a instalaţiilor energetice şi industriale – vizează direct poporul iranian. Pe lângă faptul că constituie o crimă de război, astfel de acţiuni au consecinţe care se extind mult dincolo de graniţele Iranului. Ele generează instabilitate, cresc costurile umane şi economice şi perpetuează cicluri de tensiune, plantând seminţele resentimentului care vor dăinui ani de zile. Aceasta nu este o demonstraţie de forţă; este un semn de dezorientare strategică şi de incapacitate de a ajunge la o soluţie durabilă.
Nu este oare adevărat că America s-a angajat în această agresiune ca un proxy pentru Israel, influenţată şi manipulată de acel regim? Nu este oare adevărat că Israelul, fabricând o ameninţare iraniană, încearcă să distragă atenţia globală de la crimele sale împotriva palestinienilor? Nu este evident că Israelul urmăreşte acum să lupte împotriva Iranului până la ultimul soldat american şi până la ultimul dolar al contribuabilului american — transferând povara iluziilor sale asupra Iranului, regiunii şi chiar Statelor Unite, în urmărirea unor interese ilegitime?
Se numără „America First” cu adevărat printre priorităţile actuale ale guvernului SUA?
Vă invit să priviţi dincolo de maşinăria dezinformării – parte integrantă a acestei agresiuni – şi să discutaţi, în schimb, cu cei care au vizitat Iranul. Observaţi numeroşii imigranţi iranieni de succes – educaţi în Iran – care predau şi desfăşoară activităţi de cercetare în prezent la cele mai prestigioase universităţi din lume sau contribuie la cele mai avansate firme de tehnologie din Occident. Se potrivesc aceste realităţi cu distorsiunile care vi se prezintă despre Iran şi poporul său?
Astăzi, lumea se află la o răscruce de drumuri. Continuarea pe calea confruntării este mai costisitoare şi mai inutilă ca niciodată. Alegerea între confruntare şi angajament este atât realistă, cât şi importantă; rezultatul acesteia va modela viitorul generaţiilor viitoare. De-a lungul mileniilor de istorie mândră, Iranul a supravieţuit multor agresori. Tot ce a rămas din aceştia sunt nume pătate în istorie, în timp ce Iranul dăinuie – rezistent, demn şi mândru.
