Continuăm seria mărturiilor femeilor care au trecut prin relații abuzive, iar acum își doresc ca vocea lor să fie auzită și să salveze vieți. În această seară, povestea unei femei care a tăcut ani la rând, cu speranța că situația se va schimba și că le va fi mai bine copiilor să aibă alături ambii părinți. Mulți ani după ce a rupt relația toxică, încă se teme, așa că mărturia ei o veți asculta sub protecția anonimatului. Sunt informații care vă pot afecta emoțional. Victimele violenței domestice pot cere ajutor la linia gratuită 0800 500 333.
Reporter: Ce v-a determinat să aveți curajul astăzi să vă spuneți povestea dumneavoastră?
Victima unei relații abuzive: Cazul Teodorei! De când s-a întâmplat cu ea, m-am hotărât să nu mai tac, pentru că mi-am dat seama că și ea a tăcut, ca și mine, și nouă ne este frică. De ce? De moarte. Și dacă tăcem, am tăcut, deci s-a întâmplat exact de ceea ce ne este frică. Și atunci vreau să vorbesc. Să vedem și partea cealaltă.
Iar noi suntem datoare să vorbim… în locul celor care nu mai pot vorbi.
Abuzurile au fost întotdeauna, dar nu le-am văzut. Mie mi s-au părut normale. Era ceva familiar, culmea. A început frumos, totul frumos. După care, încet, încet, a început teroarea. Abuz psihologic, financiar, fizic, verbal, religios, sexual, cred că toate abuzurile.
Reporter: Vă dădeați seama în acel moment că trăiți sub un abuz?
-Nu. Toată lumea îmi spunea că nu este regulă. Dar eu, nu. Întotdeauna am sperat că va fi mai bine și că eu am greșit cu ceva și că mâine voi face mai bine.
Reporter: Cum încep ele, de fapt?
-Încep prin a te izola de familie, de prieteni, asta în primul rând… Și nu știu, cu banii, el nu a fost implicat absolut deloc. Banii lui erau banii lui, banii mei erau toți în casă. Și cheltuiam până la ultimul leu. Mă lăsa fără nicio resursă, ca să ajung tot la el să apelez și atunci să-mi dea cât vrea el, cum vrea el, când vrea el. Și, nu știu, cu o jignire, cu o palmă, mai ales la beție, spunea că el nu-și mai aduce aminte și că nu o să mai facă, data viitoare nu o să facă. Și presiunea familiei „ei, lasă că o să fie bine, așa este, așa era și tac-tu, așa era…”
Reporter: Care a fost momentul în care v-ați dat seama sau v-ați întrebat, poate, pentru un moment, dacă, nu cumva, problema nu este la dumneavoastră?
-După ce am născut prematur a doua fetiță. După ce am născut-o, am stat în terapie o lună de zile, și când am venit, exact aceeași situație a fost.
Reporter: Vă aduceți aminte un moment în care poate a fost atât de greu de suportat pentru dumneavoastră încât ați plecat, poate, sau ați mers la poliție, sau ați chemat poliția?
-Da, când a dat în mine. Mi-a dat cu capul în arcadă. Și atunci mi-am dat seama și am conștientizat că este o mare problemă, că eu sunt în pericol. Oricum dormeam cu ușa închisă la dormitor, că noaptea venea peste mine. Și atunci am început să caut, să-mi caut o chirie și să pun totul la punct, să fug. Fugi, n-ai cum. Fugi cu ce-i pe tine, cu ce ai pe tine și cu ce iei mână și atât. Altfel, nu există.
Am apelat o singură dată la poliție, am dat o declarație, după care șeful de post de acolo l-a chemat pe el și el având influență și cunoștințe, declarația mea a ajuns la coș. Eu nu știam cum trebuie numărul de înregistrare, sau nimeni nu mi-a spus absolut nimic.
Reporter: Ce le îndemnați pe femeile care văd acest material, ascultă povestea dumneavoastră și, poate, sunt în continuare prinse într-o relație abuzivă?
-Să nu stea! Să nu se gândească nicio clipă că stă pentru copii! Deci, copilul meu îmi spunea că „De ce l-ai ales?” și că „Nu mai vreau să mai stau aici, să căutăm o casă, să plecăm”. Și eu mă gândeam până atunci că stau pentru copii, să fim o familie. Totuși, poate o să fim o familie, și nu a fost deloc așa. Cu toate că mă prefăceam și m-am prefăcut întotdeauna în fața copilului.
Trebuie să iertăm, dar să nu uităm, ca să nu mai revenim acolo unde am fost.
Editor : A.P.
