Doi români care au reușit să treacă granița, recent deschisă, către Coreea de Nord au mărturisit, în exclusivitate pentru Digi24, că au văzut imagini sumbre și că au trăit în permanență cu un sentiment de teamă. Oamenii, spun ei, se tem inclusiv să se privească pe stradă, iar copiii vorbesc în școli despre momentul când vor învăța să constuiască arme nucleare. Bulevardele mari sunt goale, pentru că puțini își pot permite o mașină, iar casele și terenurile aparțin statului. Acum spun că apreciază mult mai mult libertatea, și că au plecat din Coreea de Nord cu sentimente de teamă și tristețe.
Ion: Cel mai mult ne-au șocat, la intrarea în țară, privirile vameșilor nord-coreeni, parcă spuneau o poveste tristă.
Andreea: Da, ne priveau cu o curiozitate dar, în același timp, nu știu, arătau precum un strigăt de ajutor. Și apoi călătoria a continuat așa, într-un mod familiar, pentru că, venind din România, cumva, anumite imagini, anumite momente, păreau cunoscute din poveștile bunicilor, ale părinților, pentru că noi aveam 2, respectiv 3 ani la revoluție, așa că nu am prins foarte mult, decât din povești. Pe stradă ori de câte ori ne intersectam cu localnici în orașul Rason, oamenii evitau să stabilească contact vizual cu noi. Pur și simplu nu ne vedeau, treceam pe lângă ei, aveam impresia că suntem invizibili și l-am întrebat pe ghidul nostru internațional „Ok, care e motivul pentru care ne evită?” și răspunsul lui a fost că ei știu că noi, străinii, venim în Coreea de Nord ca la zoo, pentru a-i privi. Dar cred că a fost așa, un răspuns formal, pentru că frica era cea care îi domina, frica de a nu lăsa loc de interpretări. Inclusiv aceeași atitudine am observat-o între ei, nu am văzut oameni mergând în grupuri pe stradă. În principiu, nu aveai voie să filmezi din microbuz, dar noi am reușit să tragem câteva cadre.
Ion: Trăiesc în cel mai rudimentar mod posibil pe acest pământ.
Andreea: Nu au electricitate. La ora 7 dimineața răsună din boxe, în tot orașul, discursuri patriotice urmate de muzică patriotică. A fost o imagine dureroasă să vedem oameni disperați care săpau, căutau, efectiv, sub zăpadă, vreascuri pentru a se încălzi.
Casele pe care le-am văzut noi erau foarte sărăcăcioase. Într-o casă locuiesc două familii, un fel de duplex, nu dețin nici casa, nici terenurile agrigole, practic nu au niciun drept de proprietate oamenii de acolo și sunt alocate de stat. Nu oricine poate să își cumpere o mașină, trebuie să fii un om al sistemului, un oficial al statului.
„Așa se prezintă bulevardul într-o zi de miercuri după amiază, la ora 5, ar spune unii ‘oră de vârf’”.
Andreea: Am vizitat o școală internațională, la intrare, pe unul dintre pereți, era afișată, mare, formula nucleară și am avut posibilitatea de a schimba câteva impresii cu copiii de acolo. A venit la noi un băiat, ne-a întrebat de unde suntem, am făcut un mic dialog, după care el a început să ne vorbească despre visul lui de când era mic: își dorește foarte mult să devină fizician, dar un fizician cunoscut, care să construiască arme nucleare.
Și în plus, în școli, aveau postere cu propaganda anti-americană și peste tot se mândeau cu lucrul ăsta, inclusiv pe străzi, ne-a spus ghidul nostru, că au astfel de afișe, cum distrug ei americanii.
Interesant este că înainte de a începe jurnalul aveau rubrică cu știri internaționale și toate știrile erau negative, inundații, explozii în Taiwan, accident de mașină în UK, și toate erau foarte vechi, adică de acum 2 săptămâni, trei, două luni. Și ghidul ne-a spus ceva de genul „E rău în lume!’” adică, cu alte cuvinte, lor le este prezentată lumea de afară ca fiind periculoasă, se întâmplă doar rele, dar la noi este bine!
Pentru noi, toată experiența Coreea de Nord a însemnat un reset al recunoștinței. Ne-am dat seama cât de bogați suntem, cât de liberi suntem, cât de puțin apreciem libertatea și am venit cu adevărat niște oameni schimbați. Și da, cred este foarte important în vremurile pe care le trăim, în România și în lume, în general, destul de tulburi, să avem grijă pe mâinile cui lăsăm libertatea noastră, e foarte prețioasă!
Editor : Izabela Zaharia
