John Skoog, regizorul filmului „Ultimul Refugiu”, care intră pe ecranele româneşti vineri, a vorbit, într-un interviu pentru News.ro, despre cum a construit întregul eşafodaj al filmului alb-negru, o peliculă extrem de vizuală, cu un Denis Lavant într-un rol, imaginat pentru el, excepţional. Referitor la războaiele care ne afectează viaţa, cineastul spune: „Frica, paranoia şi bugetele militare sunt în creştere, iar ca societate părem incapabili să găsim soluţii care să ne îndepărteze de violenţă şi de interesul propriu”.
Inspirat de o poveste reală, filmul va deschide şi BIFF – Bucharest International Film Festival, în prezenţa regizorului.
În plin Război Rece, un muncitor suedez îşi transformă casa într-un adăpost pentru comunitate. Pe măsură ce frica de un conflict care pare tot mai aproape se amplifică, ceea ce începe ca un gest de protecţie se transformă într-o obsesie pentru supravieţuire. În decorul rural al Suediei, rutina cotidiană şi anxietatea se întâlnesc într-o lume surprinsă în imagini alb-negru de o forţă hipnotică.
Identitatea vizuală extrem de puternică nu e una întâmplătoare. În debutul său în lungmetraj, Skoog aduce experienţa vastă în fotografie, creaţie video şi instalaţii de artă contemporană, lucrările sale fiind prezentate de-a lungul timpului în importante muzee din Europa şi SUA.
Mai mult, proiectul artistic care stă la baza filmului este rezultatul unei cercetări începute cu mai bine de un deceniu în urmă, pornită de la povestea reală a lui Karl-Göran Persson şi a fortificaţiei pe care acesta a construit-o în Skåne în aşteptarea unui război care nu a mai venit. Studiul artistic al lui Skoog a traversat mai multe forme de expresie înainte de a ajunge la lungmetraj.
News.ro: Ce v-a impresionat şi v-a intrigat în povestea lui Karl-Göran Persson?
John Skoog: Poate că cel mai bine ar fi să începem cu începutul. În copilărie, am vizitat clădirea lui Karl-Göran Persson împreună cu părinţii mei. Se întâmpla la începutul anilor ’90. Pereţii groşi de beton, plini de obiecte metalice ciudate, combinaţi cu anecdotele despre Karl-Göran, au generat imagini şi poveşti care au continuat să mă bântuie pe măsură ce am crescut.
În 2013, am fost invitat să fac o expoziţie la un muzeu de pe coasta de sud a Angliei. În oraş exista o faimoasă „redută”, construită în timpul războaielor napoleoniene, dar care nu fusese niciodată folosită. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la Karl-Göran şi am decis să realizăm un scurtmetraj şi o expoziţie în jurul clădirii şi vieţii lui. Am intervievat pe oricine am putut găsi care îl cunoscuse sau îl întâlnise pe Karl-Göran. Pentru scurtmetraj şi expoziţie, am folosit aceste interviuri ca voice-over, însă imaginile pe care le evocau aceste poveşti erau atât de puternice şi trimiteau fire în atât de multe direcţii. Ita Zbroniec-Zajt – directoarea de imagine a filmului – mi-a spus că, atunci când i-am scris prima dată despre scurtmetraj şi expoziţie, menţionasem deja că acesta ar putea deveni un film mai lung – poate… Desigur, atunci când îţi investeşti toată energia timp de mulţi ani pentru a face un film, sunt multe lucruri care te intrigă, dar punctul de plecare a fost această clădire misterioasă şi poveştile aproape de basm despre omul care o construise.
Frica de conflict – tema centrală a filmului dumneavoastră – este foarte prezentă astăzi în multe ţări europene. În România, trăim cu un război la graniţă. Cum priviţi conflictele din întreaga lume în prezent?
J.S.: Sunt atât de multe lucruri despre care am putea vorbi. Nu sunt eu cel care să discute în mod direct despre aceste conflicte – ar fi o formă de aroganţă/ ignoranţă din partea mea. Ce pot spune în acest context este că, după ce am lucrat aproape cincisprezece ani cu K.G. şi cu clădirea lui, mi se pare că proiectul său este mai actual ca niciodată – ne confruntăm din nou cu mai multe dezastre iminente. Frica, paranoia şi bugetele militare sunt în creştere, iar ca societate părem incapabili să găsim soluţii care să ne îndepărteze de violenţă şi de interesul propriu. Să-ţi transformi casa într-un buncăr de beton nu este – şi nu a fost niciodată – o soluţie bună. Dar să alegi să-ţi trăieşti viaţa în propriile condiţii şi să-ţi urmezi propriul drum s-ar putea să fie. Găsesc o anumită speranţă în compasiunea radicală a lui K.G. – faptul că, în ciuda singurătăţii sale, a încastrat în pereţii groşi cutii vechi de lapte – câte una pentru fiecare familie din sat – pentru ca oamenii să aibă un loc în care să-şi păstreze cele mai de preţ lucruri atunci când cu toţii aveau să caute adăpost împreună în clădirea lui. Un om care luptă atât pentru lume, cât şi împotriva ei.
Cum l-aţi ales pe Denis Lavant pentru acest rol?
J.S.: Filmul acesta a existat în mintea mea foarte mult timp, dar era imposibil să-mi imaginez un actor capabil să preia rolul lui Karl-Göran şi să-i facă dreptate, după ce personajul căpătase proporţii aproape mitice pentru mine şi colaboratorii mei. Am văzut „Mauvais Sang” la cinemateca din Copenhaga şi, după aceea, i-am scris lui Erik, producătorul filmului: „Poate Denis Lavant să-l joace pe K.G.”. Era o glumă, dar când el mi-a răspuns serios: „Sună ca o idee grozavă, mi-ar plăcea să văd un film cu Denis Lavant construind o casă”, a trebuit să-mi iau gluma în serios. Foarte repede, ideea ca Denis să-l întruchipeze pe Karl-Göran a făcut posibilă imaginarea filmului ca un întreg.
Dintr-o coincidenţă, am făcut rost de adresa lui de e-mail şi i-am scris o scrisoare lungă în care îi povesteam despre Karl-Göran şi clădirea lui. Nu exista încă un scenariu, doar gândurile mele despre film şi fascinaţia mea pentru K.G.
Mi-a răspuns: „Dragă John, îţi mulţumesc pentru e-mail. Poţi, te rog, să-mi scrii în franceză?”. Prietenul meu a tradus scrisoarea, iar apoi răspunsul a venit foarte repede: „Aş vrea să fac parte din această aventură. Te rog să scrii scenariul pentru mine”.
Apoi am început să scriem. Aşadar, Denis a făcut parte din proces încă de la început. Filmul a fost imaginat pentru el şi împreună cu el. Atunci când Denis a ajuns la Kvidinge pentru filmări, într-un fel a devenit Karl-Göran. Un motiv important pentru care l-am ales pe Denis a fost şi statutul său intrinsec de outsider în raport cu sătenii din sudul Suediei – era atât străin, cât şi „vedetă de cinema”. Dar, în zilele sale rare libere din timpul filmărilor, mergea cu bicicleta prin sat. Nu mai era în personaj, dar era în mod evident în continuare un străin.
Filmul pare să se construiască aproape fără efort: Karl adună totul foarte repede, se mişcă rapid, casa prinde formă în doar câteva scene, totul se aşază şi menţine spectatorul în suspans – un spectator care aşteaptă să vadă dacă va izbucni războiul. Unde a fost filmat? Care au fost provocările?
J.S.: Ştiam că trebuia să reconstruim clădirea lui Karl-Göran pentru film. Fratele meu, Ernst, şi cu mine am început să căutăm o locaţie pentru această reconstrucţie în paralel cu scrierea scenariului. Voiam să găsim un loc foarte deschis, cu câmpuri şi cu un cer foarte prezent, dar în acelaşi timp solitar şi cu cât mai puţine urme ale agriculturii contemporane care defineşte sudul Suediei. Am căutat peste tot, dar în cele din urmă am ajuns foarte aproape de casa familiei noastre şi la doar câteva sute de metri de locul în care am filmat primul cadru din primul scurtmetraj pe care l-am făcut în 2010. Dacă te afli acolo şi priveşti câmpurile desfăşurându-se în faţa ta, este spectaculos.
Apoi l-am întâlnit pe Søren Schwarzberg, scenograf din Danemarca, iar el a fost captivat de întrebarea: cum a făcut, de fapt, Karl-Göran toate acestea? Cum a putut să construiască aşa ceva – singur? Primul lucru pe care l-a spus după ce a citit scenariul a fost: „Vremea şi lumina vor fi importante. Orice am face, trebuie să pornim de aici”. Am decis încă de la început că decorul va fi construit la 360°, pentru a ne oferi flexibilitate maximă în timpul filmărilor, pentru a putea intra într-un dialog cu vremea şi peisajul din jur şi pentru a-i oferi lui Denis Lavant cât mai multă libertate. Apoi au apărut mult mai multe întrebări, cea mai importantă fiind: cum facem un plan pentru reconstrucţia unui lucru care a fost construit fără niciun plan?
Søren, Ernst şi cu mine am adunat un grup interdisciplinar format din artişti şi meşteşugari locali. Colaborarea grupului a luat forma unui proces specific locului, în care structura a crescut organic şi sculptural, în dialog atât cu peisajul, cât şi cu comunitatea locală.
Era mai degrabă ca şi cum s-ar fi dus în atelier decât pe un şantier de decor.
Viktor, recuziterul, s-a transformat, mai mult sau mai puţin, într-un Karl-Göran: mergea cu maşina prin regiune şi aduna vechi obiecte metalice şi alte materiale aruncate, care au fost apoi folosite pentru reconstrucţie.
Ca să fiu sincer, totul a fost foarte dificil, pentru că grija pe care o aveam pentru film ne-a ghidat alegerile, dar acest lucru creează şi o situaţie în care munca începe să-ţi ofere ceva înapoi, iar hazardul fericit – serendipity – începe să apară.
Ce lecţie ar trebui să înveţe spectatorul din povestea lui Karl? Şi ce aţi învăţat dumneavoastră?
J.S.: Desigur, este o întrebare dificilă pentru mine, la care să răspund direct. Dacă filmele sunt lecţii, atunci ar trebui să fie nişte lecţii foarte deschise. Nu avem nevoie de mai mulţi Haneke „profesori”, care ne arată cinic cu degetul.
Dar, dacă trebuie să răspund, m-aş întoarce la unele dintre lucrurile pe care le-am menţionat deja. Apoi mai este ceva legat de clădire… Cred că este, foarte clar, un răspuns extrem de fizic la o ameninţare existenţială – dar posibil reală. Un răspuns bazat pe acţiune, în locul melancoliei şi pasivităţii. Un lucru despre care am vorbit foarte mult în timp ce scriam filmul este ideea unui proiect de viaţă, indiferent care ar fi el: mai întâi, un motiv pentru a trăi şi pentru a merge înainte prin viaţă, iar apoi felul în care acel lucru ajunge să-ţi acapareze viaţa.
Singurul moment din film în care Karl-Göran nu citează din broşura If War Comes este atunci când vorbeşte, la final, cu vizitatoarea/ străina. Atunci vorbeşte tocmai despre acest lucru.
Experienţa dumneavoastră în domeniul artei este evidentă pe tot parcursul filmului. Lungmetrajul este compus din secvenţe fotografice; casa arată ca o sculptură, iar personajul principal pare o piesă dintr-o instalaţie. Este un film care cere atenţia publicului.
J.S.: Da, dar sper că răsplăteşte această atenţie înzecit. Am putea vedea acest lucru şi ca pe un gest de generozitate şi încredere: să nu-i explici spectatorului totul până în cele mai mici detalii.
Credeţi că este posibil să existe şi astăzi alţi Karl-Göran Persson?
J.S.: Ei bine, este o întrebare bună. Sunt sigur că da, cel puţin în Suedia, sub forme foarte diferite. Dar un lucru este sigur: outsiderul, omul aflat într-o luptă atât împotriva lumii, cât şi pentru lume, rămâne important pentru noi ca societate.
