Magistraţii români care au reclamat în 2024 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) neplata integrală a restanţelor salariale au pierdut definitiv procesul, după ce joi completul de şapte judecători ai instanţei europene a considerat cererile „vădit neîntemeiate”. În motivarea deciziei, CEDO vorbeşte, printre altele despre „circumstanţe excepţionale şi constrângeri economice şi bugetare” pe care autorităţile au fost nevoite „să le gestioneze într-o conjunctură economică dificilă”. „În acest context de criză economică acută şi de durată şi în ciuda resurselor financiare insuficiente, autorităţile interne sunt cele care au pus în aplicare o serie de ajustări succesive care au permis executarea progresivă a hotărârilor judecătoreşti, în paralel cu aplicarea unei politici de redresare pe termen lung a finanţelor publice”, adaugă CEDO. Instanţa europeană subliniază că judecătorii naţionali chemaţi să se pronunţe asupra unor componente ale remuneraţiei de care puteau beneficia ei înşişi erau „susceptibili” de a genera „un conflict de interese”, „interesul lor patrimonial personal putând interfera cu exercitarea imparţială a funcţiilor lor judiciare”.
Printr-o decizie de Cameră din 13 octombrie 2026, pronunţată în cauza Puşcaşu şi alţii contra României CEDO, reunită într-un complet de şapte judecători, a respins, în unanimitate, cererile magistraţilor români care au reclamat neplata integrală a restanţelor salariale, ca fiind „vădit neîntemeiate”, decizia fiind definitivă.
Potrivit unui comunicat de presă al CEDO, cauza a privit chestiunea neexecutării integrale a unor hotărâri judecătoreşti prin care Statul roman a fost obligat să plătească reclamanţilor, judecători şi foşti judecători, diferite sume de bani cu titlu de despăgubire pentru diferenţele de remuneraţie considerate a fi discriminatorii în raport cu alte categorii de magistraţi sau funcţionari.
Judecătorii instanţei europene au reamintit, fără să tranşeze excepţiile ridicate de Guvern, că CEDO nu are rolul de a se substitui instanţelor interne şi că interpretarea legislaţiei naţionale revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor judecătoreşti.
„Ea observă totuşi că, de-a lungul timpului, fără a modifica în mod formal legile succesive care reglementează remuneraţia magistraţilor, jurisprudenţa constituţională şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au contribuit la reconfigurarea cadrului juridic aplicabil remuneraţiei judecătorilor. De altfel, atunci când judecătorii naţionali au fost chemaţi să se pronunţe asupra unor componente ale remuneraţiei de care puteau beneficia ei înşişi, participarea lor la adoptarea unor astfel de decizii era susceptibilă să genereze un conflict de interese, interesul lor patrimonial personal putând interfera cu exercitarea imparţială a funcţiilor lor judiciare”, subliniază judecătorii CEDO
Potrivit aceleiaşi surse, în plus, instanţele „par să îşi fi depăşit rolul tradiţional de interpretare şi aplicare a legii, situaţie susceptibilă să creeze impresia unui conflict de interese interinstituţional care relevă o tensiune între puterea judecătorească şi puterile legislativă şi executivă”.
„Or, Curtea subliniază că judecătorul naţional nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale competente în alegerea politicilor bugetare şi economice, priorităţile în materie de cheltuieli şi alocarea resurselor publice, intrând în competenţa puterilor executive şi legislative, care dispun, în acest domeniu, de o largă marjă de apreciere”, adaugă sursa citată.
Potrivit comunicatului citat, pentru a concluziona că cererile sunt vădit nefondate, Curtea reiterează mai întâi că statul nu poate invoca lipsa fondurilor sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei datorii stabilite printr-o hotărâre judecătorească. Totuşi, ea consideră că prezenta cauză priveşte „circumstanţe excepţionale şi constrângeri economice şi bugetare” pe care autorităţile au fost nevoite „să le gestioneze într-o conjunctură economică dificilă”.
„În acest context de criză economică acută şi de durată şi în ciuda resurselor financiare insuficiente, autorităţile interne sunt cele care au pus în aplicare o serie de ajustări succesive care au permis executarea progresivă a hotărârilor judecătoreşti, în paralel cu aplicarea unei politici de redresare pe termen lung a finanţelor publice şi garantarea menţinerii unor activităţi şi servicii publice esenţiale. Această abordare reflectă eforturile depuse de autorităţile naţionale în vederea asigurării unui echilibru între interesele publice şi cele private în cauză”, se arată în comunicatul citat.
Documentul mai arată că, în aceste condiţii şi având în vedere, de asemenea, „situaţia particulară a reclamanţilor”, Curtea „nu poate concluziona, în ciuda duratei semnificative a perioadelor de neexecutare în cauzele de faţă, că neexecutarea integrală a hotărârilor litigioase ar fi adus atingere esenţei însăşi a dreptului reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti sau le-ar fi impus o sarcină individuală excesivă”.