Datorită victoriei împotriva Parmei, nerazzurii lui Chivu câştigă matematic titlul cu trei etape înainte de final. Un triumf născut din alegerile clubului, din capacitatea lui Cristian Chivu de a se integra imediat pe banca unei echipe mari, din vedetele obişnuite Lautaro, Barella şi Dimarco şi din prospeţimea lui Pio Esposito, scrie Gazzetta dello Sport duminică seară.
CITEȘTE ȘI Cristian Chivu, campion în Italia cu Inter Milano / Este al patrulea său titlu cu echipa milaneză, însă primul în calitate de antrenor
“Scudetto-ul numărul 21 a început să prindă contur în cea mai dureroasă noapte, cea din 31 mai 2025, la München, în finala Ligii Campionilor: PSG-Inter 5-0. Acolo, aşa cum a recunoscut recent Simone Inzaghi pentru Gazzetta, s-a simţit sfârşitul unui ciclu. Simone a luat act de acest lucru plecând, iar conducerea nerazzurri a început să planifice schimbările, pentru că nu toate rănile sunt la fel, unele lasă traume. Prima alegere fundamentală: noul antrenor. Nu a fost o decizie banală să se parieze pe românul Cristian Chivu, eroul Tripletei, fostul luptător cu casca. Câştigase un scudetto cu Inter Primavera (2021) şi salvase Parma, preluată în noiembrie de pe locul al treilea din coada clasamentului, dar era totuşi un antrenor tânăr, cu doar 13 meciuri în Serie A.
Când a înregistrat două înfrângeri în primele trei etape, una acasă cu Udinese şi una suferind o revenire în ultimele 10 minute pe terenul Juventusului, mulţi au avut senzaţia unui risc exagerat”, menţinează jurnalul italian.
Factorul Chivu
“În schimb, Chivu şi-a câştigat repede credibilitatea. A fost inteligent să nu schimbe prea mult mecanismul de joc al lui Inzaghi, care a produs patru ani de satisfacţii. A accentuat verticalitatea manevrelor, dar adevărata forţă a Interului a fost încă o dată automatismul liniilor sale de joc, învăţate pe de rost de mult timp. Aşa cum confirmă supremaţia în secvenţele de peste 10 pase. În nicio altă echipă mingea nu circulă atât de fluid, fiind dificil să găseşti în altă parte asocieri virtuoase precum cele dintre Alessandro Bastoni şi Federico Dimarco pe preţioasa bandă stângă. Nevenirea lui Ademola Lookman de la Atalanta l-a ajutat într-un fel, scutindu-l de acea reeducare tactică cu care, în schimb, Conte, Allegri, Spalletti şi Gasperini au trebuit să se confrunte. Cristian a putut conta pe un sistem de încredere: 3-5-2. Dar şi-a legitimat numirea printr-o conducere sigură şi o gestionare solidă a grupului, chiar şi în momentele critice. A dat dovadă de personalitate şi în comunicare, curajoasă şi bazată pe valori, cu scăpări scuzabile de coerenţă şi victimizare exagerată faţă de critici. La final, totuşi, Chivu se poate considera unul dintre principalii protagonişti ai titlului şi poate arăta câteva medalii: al 5-lea antrenor din istoria Interului care a câştigat la debut (ultimul a fost Mourinho în 2008-09); primul în ceea ce priveşte procentajul victoriilor (74%), înaintea lui Conte (68), Inzaghi (66) şi Mou (64)”, adaugă Gazzetta dello Sport.
