„N-am făcut politică şi nici nu fac”. Mihail Jora a scris apăsat aceste cuvinte, cu litere mari, pe diagonala unei pagini din autobiografia pe care a fost obligat să o dea Securităţii la 17 octombrie 1953. Nu era prima dată când compozitorul îşi povestea viaţa în faţa autorităţilor comuniste. Era deja a patra autobiografie pe care o redacta şi, la finalul documentului, a adăugat o observaţie care trădează exasperarea: „E a 4-a autobiografie pe care o dau şi sper să nu mai fiu deranjat de azi înainte”.
La aproape 62 de ani, unul dintre cei mai importanţi compozitori români, fost director al Conservatorului, al Radiodifuziunii şi al Operei Române, profesor şi preşedinte al Uniunii Compozitorilor din Republica Populară Română, trebuia să explice din nou cine este, cu cine se întâlneşte, ce rude are în străinătate şi ce legături păstrează cu românii plecaţi din ţară. În cazul lui Mihail Jora, prestigiul profesional nu îl scutea de suspiciunile Securităţii. Dimpotrivă, relaţiile sale din lumea muzicală, legăturile de familie cu personalităţi ale exilului românesc şi refuzul de a se adapta limbajului politic al noului regim îl transformaseră într-o persoană tocmai bună de verificat.
Dosarul său, păstrat în arhiva CNSAS, adună acuzaţii de simpatii legionare, suspiciuni privind relaţiile cu diplomaţi străini, note despre vizitatorii care îi treceau pragul casei şi rapoarte despre conversaţiile purtate cu prietenii. În acelaşi timp, documentele profesionale îl descriu drept un compozitor de excepţie, un pedagog remarcabil şi un om care îşi ajutase studenţii săraci. Între cele două imagini se desfăşoară povestea unui artist care a încercat să-şi păstreze independenţa faţă de politic într-un regim care suspecta tocmai această independenţă.
O viaţă profesională înaintea regimului comunist
Mihail Jora s-a născut la 2 august 1891, la Roman, şi a urmat atât Facultatea de Drept, cât şi Conservatorul de la Iaşi. Şi-a continuat studiile muzicale la Leipzig, între 1912 şi 1914, dar izbucnirea Primului Război Mondial i-a întrerupt pregătirea. Mobilizat în armată, a participat la luptele armatei de Nord şi a fost grav rănit, în august 1916, în Munţii Comăneşti. A petrecut doi ani în spital, a fost reformat şi a rămas invalid de război, cu o mobilitate redusă.
După război, a plecat la Paris pentru studii muzicale şi pentru îngrijirea sănătăţii. În deceniile următoare, a ocupat unele dintre cele mai importante funcţii din instituţiile muzicale româneşti: consilier muzical la Filarmonică, director muzical al Societăţii de Radiodifuziune, consilier la Fundaţiile Regale şi la Opera Română, profesor şi director al Conservatorului. A fost vicepreşedinte al Societăţii Compozitorilor şi cronicar muzical al ziarului „Timpul”.
Cariera sa a fost marcată şi de plecări din funcţiile pe care le ocupa. Într-o fişă profesională, Jora explica faptul că renunţase la aceste poziţii ori de câte ori considerase că intervenţiile politice în muzică afectau arta pe care o servea. „Am părăsit – fără excepţie – aceste funcţiuni de câte ori am socotit că injuncţiunile politice ale tuturor guvernelor şi regimurilor în treburile muzicale sunt dăunătoare artei pe care o servesc”, scria el.
Această poziţie avea să devină relevantă după instaurarea comunismului, când controlul politic asupra instituţiilor culturale şi asupra creaţiei artistice devenise o componentă a noului sistem.
Grigore Gafencu, George Enescu şi rudele din exil
Unul dintre motivele pentru care Mihail Jora a intrat în atenţia Securităţii a fost familia soţiei sale. Era căsătorit din 1919 cu Elena Gafencu, sora lui Grigore Gafencu, fost ministru de Externe al României, plecat din ţară şi stabilit în exil. În dosar este menţionat şi George Enescu, prezentat drept văr al compozitorului.
Relaţiile cu rudele din străinătate apar în mod repetat în documentele poliţiei politice. Într-un formular autobiografic, Jora declara că are rude în afara ţării, dar că nu corespondează cu ele. Securitatea avea să consemneze ulterior însă existenţa unei corespondenţe cu George Enescu, stabilit la Paris, prin care compozitorul ar fi transmis informaţii despre situaţia din România.
Într-o notă din 11 iunie 1956, Direcţia a III-a era informată că, în timpul unei călătorii în Franţa, Jora vizitase mai mulţi români plecaţi din ţară, printre care profesorul Constantin Brăiloiu, Ion Dragu şi Alice Mănescu, verişoara sa. Se întâlnise şi cu Grigore Gafencu, despre care raportul preciza că era grav bolnav.
Potrivit aceleiaşi note, Jora vorbise deschis despre situaţia din Republica Populară Română, despre diferenţa dintre condiţiile de viaţă ale elitelor culturale şi cele ale populaţiei şi despre lipsurile din magazine. Relatarea informatorului îi atribuia compozitorului observaţia că oamenii din România erau resemnaţi, în timp ce personalităţile culturale cu poziţii privilegiate aveau salarii mari şi duceau o viaţă confortabilă. Majoritatea populaţiei, în schimb, continua să o ducă greu, inclusiv pentru că nu avea întotdeauna bani pentru alimente.
În raport, observaţiile atribuite lui Jora erau redate astfel: „ei, cei din RPR, sunt resemnaţi”, pentru că atât el, cât şi alţii aflaţi în situaţii privilegiate „au lefuri foarte mari, trăiesc extrem de bine şi nici nu izbutesc să cheltuiască tot ce câştigă”. În schimb, „marea majoritate a populaţiei o duce încă greu, pentru că, deşi extrem de abundentă, mâncarea este foarte scumpă”. Informatorul consemna şi o altă afirmaţie atribuită compozitorului: „nu îi este frică să vorbească astfel pentru că au nevoie de mine şi de noi”.
Informaţiile despre această conversaţie erau transmise de o sursă a Securităţii şi nu reprezintă o transcriere directă a discuţiei. Pentru poliţia politică, însă, întâlnirea cu Gafencu şi discuţiile purtate la Paris confirmau interesul de a urmări legăturile compozitorului cu exilul românesc.
Acuzaţiile de legionarism şi legăturile cu legaţia ungară
În dosar apar şi acuzaţii mult mai grave. O adresă a Direcţiei Securităţii Bucureşti din 29 octombrie 1957 îl prezenta pe Mihail Jora drept o persoană cu „activitate intensă în rândul mişcării legionare”. În acelaşi document, soţia sa era descrisă ca vizitatoare şi legătură a lui Laszlo Nagy, fost diplomat al legaţiei ungare din România, caracterizat de Securitate drept spion.
Într-o notă din 14 iunie 1943 se afirma că Jora o protejase pe Marietta Sadova, despre care documentele susţineau că activa pentru mişcarea legionară după eliberarea din lagăr. Alte rapoarte consemnau vizitele repetate ale soţiei compozitorului la legaţia ungară şi relaţiile acesteia cu soţia ministrului Ungariei la Bucureşti.
În fişa personală din 4 iunie 1958, erau reluate acuzaţii potrivit cărora Jora ar fi fost membru al francmasoneriei, ar fi sprijinit persoane din mişcarea legionară şi ar fi contribuit la cântece şi manifeste în timpul regimului Antonescu. Se menţiona şi un episod din 30 decembrie 1947, când, potrivit verificărilor Securităţii, compozitorul ar fi cerut la Conservator un moment de reculegere pentru fostul rege Mihai I.
Într-o notă din 1950, Securitatea susţinea că, în timpul regimului legionar, Jora ar fi fost „primul care compunea cântece legionare”, oferindu-le acestora sprijin permanent. Acelaşi document îl acuza că, în timpul lui Antonescu, îşi dăduse concursul la realizarea unor cântece şi manifeste. Într-o altă caracterizare, era descris drept „un reacţionar notoriu şi unul ce în toate ocaziile aduce injurii regimului democratic actual, spunând că la conducere sunt nişte bestii şi că aşteaptă zi de zi să se schimbe acest regim”.
Aceste informaţii erau prezentate de poliţia politică drept elemente compromiţătoare, însă notele din dosar nu oferă, prin ele însele, o demonstraţie independentă a tuturor acuzaţiilor.
Casa din strada Silvestru, supravegheată de Securitate
Securitatea era interesată nu doar de călătoriile şi corespondenţa compozitorului, ci şi de întâlnirile de la domiciliul său. Într-o notă din 29 mai 1952 era descrisă o seară în care la Mihail Jora se adunaseră mai mulţi oameni din lumea muzicală, între care Paul Constantinescu, Ioan Dumitrescu şi soţia sa, Mariana, arhitectul Davidescu şi alte persoane.
Informatorul relata discuţii despre vizita artiştilor români la Moscova, despre magazinele sovietice şi despre condiţiile de viaţă din Uniunea Sovietică. Participanţii comentaseră lipsa produselor de calitate şi supravegherea de care ar fi avut parte delegaţia română în timpul deplasării.
În aceeaşi notă era consemnată şi reacţia lui Mihail Jora la arestarea soţiei sale. Potrivit informaţiilor transmise Securităţii, Elena Jora fusese ridicată de acasă în timpul nopţii, în jurul orei trei, iar compozitorul fusese profund afectat. A doua zi, ar fi solicitat o audienţă la un responsabil de partid, care i-ar fi promis că va încerca să intervină pentru eliberarea femeii.
Ioan Dumitrescu, citat în raport, îl descria pe Jora drept un om bun şi generos, care nu făcuse niciodată politică şi care ajunsese să fie tracasat de autorităţi. Acelaşi interlocutor ar fi avertizat că printre vizitatorii compozitorului se putea afla oricând un agent al Securităţii. În discuţia consemnată de informator, Dumitrescu ar fi spus despre cei care îi voiau răul compozitorului: „Sunt o gaşcă de bestii care-i vor răul lui Jora, omul acesta atât de bun şi generos, care n-a făcut niciodată politică şi care azi s-a retras nevoit decât să fie lăsat în pace”. Tot el susţinea că Jora era permanent tracasat şi că „în orice moment printre cei care îl vizitează este un agent”.
Într-o evidenţă a vizitatorilor, întocmită pentru perioada 19 februarie – 21 aprilie, erau consemnate peste o sută de persoane care îi trecuseră pragul. Casa din strada Silvestru, unde Jora locuia de decenii, devenise astfel un spaţiu atent monitorizat.
Compozitorul premiat şi „elementul reacţionar”
În timp ce rapoartele Securităţii îl descriau drept un element ostil regimului, evaluarea profesională întocmită de Uniunea Compozitorilor în 1955 îi recunoştea meritele fără rezerve. Jora era caracterizat drept „compozitor de mare talent”, un pedagog excelent, cu o pregătire profesională excepţională, care formase numeroşi compozitori importanţi ai ţării.
Documentul amintea Premiul de Stat, clasa I, obţinut pentru suita simfonică din muzica baletului „Când strugurii se coc”, dar şi sprijinul acordat studenţilor săraci şi merituoşi. În perioada în care fusese director al Conservatorului, Jora reuşise să înfiinţeze o cantină unde studenţii primeau masă gratuită şi îi ajutase cu locuinţe şi premii în bani. În evaluare se preciza că „a dus o luptă susţinută ca studenţii să aibă condiţii cât mai bune în toate privinţele”.
Era descris ca un om cinstit, deschis şi sincer, sever şi uneori dur în critică, dar dezinteresat de bunurile materiale. Evaluarea îl caracteriza astfel: „Ca om îl caracterizează cinstea cu care acţionează şi nu are nimic ascuns, este sever, chiar dur în critică, dar deschis şi sincer”. Documentul mai preciza că „nu a făcut şi nici nu face politică” şi că era „un om neataşat de bunuri materiale, indiferent la bani”.
Această caracterizare contrastează puternic cu rapoartele informative în care acelaşi om era prezentat ca reacţionar, cosmopolit şi purtător al unei influenţe ideologice burgheze asupra foştilor săi elevi.