Dacă războiul SUA-Israel împotriva Iranului s-ar încheia mâine, un verdict este deja clar: prim-ministrul Benjamin Netanyahu ar ieşi mai puternic, în timp ce preşedintele Donald Trump ar rămâne să gestioneze şocul asupra pieţelor globale şi asupra aliaţilor din Golf care au suportat cele mai mari costuri, scrie Reuters.
Pentru Netanyahu, spun analiştii, războiul a redesenat harta politică a Israelului în termenii săi, îndepărtând atenţia de Gaza şi îndreptându-o către Iran, unde consensul naţional este cel mai puternic şi unde credibilitatea sa în materie de securitate şi economie rezonează cel mai mult.
Pentru Trump, efectul a fost invers: l-a prins într-un conflict fără o ieşire clară, expunându-şi aliaţii arabi din Golf la riscuri tot mai mari şi subminând naraţiunea economică ce a alimentat revenirea sa la putere.
„Există un câştigător clar şi un învins clar”, spune Aaron David Miller, fost negociator american pentru Orientul Mijlociu. „Netanyahu este de departe câştigătorul principal. El a demonstrat competenţa militară a Israelului. Statele din Golf sunt de departe cei mai mari învinşi”, a punctat Miller.
Pentru Trump, a continuat Miller, nu există nicio ieşire care să-i permită să declare victoria şi să se retragă.
Trump, care a cerut capitularea necondiţionată a Iranului, se aştepta să găsească o Delcy Rodríguez iraniană, o persoană influentă maleabilă, în stil venezuelean, dar în schimb „a găsit un Kim Jong Un iranian”, arată expertul în Iran Karim Sadjadpour, invocând modelul autoritar sfidător al Coreei de Nord.
Spre deosebire de Washington, războiul împotriva Iranului este perceput pe scară largă în Israel nu ca un război de opţiune, ci ca un război de necesitate, notează Natan Sacks, cercetător principal la Institutul pentru Orientul Mijlociu. „Chiar dacă nu are loc o schimbare de regim, slăbirea Iranului şi a axei (miliţiilor) pe care o conduce este un obiectiv uriaş pentru Netanyahu”, a spus Sacks.
OPŢIUNI DIFICILE PENTRU TRUMP
Oficialii israelieni spun că războiul aerian a fost împărţit în mare măsură, Israelul concentrându-se pe vestul şi nordul Iranului, atacând rachete balistice şi situri nucleare, în timp ce SUA se concentrează pe est şi sud, inclusiv Strâmtoarea ormuz, pentru a slăbi capacităţile navale ale Iranului.
Israelul a condus şi asasinarea liderilor Iranului, spun oficialii, inclusiv a şefului securităţii Ali Larijani, marţi, şi a ministrului informaţiilor, Esmail Khatib, miercuri. Ministrul apărării Israel Katz a declarat că el şi Netanyahu au autorizat armata să lovească orice oficial iranian de rang înalt pe care îl poate localiza, fără a necesita aprobare suplimentară.
Aceste câştiguri, însă, nu au adus războiul mai aproape de sfârşit. Trump se află în faţa a trei opţiuni nefavorabile: să prelungească atacurile; să declare victoria şi să spere că Teheranul se va retrage; sau să escaladeze dramatic conflictul — niciuna dintre acestea neoferind o ieşire clară, au spus analiştii.
Şefa serviciilor de informaţii americane, Tulsi Gabbard, a declarat miercuri în faţa Congresului că, deşi guvernul iranian a fost slăbit de la începutul războiului, acesta rămâne nezdruncinat, Teheranul şi reprezentanţii săi fiind în continuare capabili să atace interesele SUA şi ale aliaţilor săi în Orientul Mijlociu.
CEI MAI MARI PERDANŢI
Aparentul calcul greşit al lui Trump are ecouri puternice în Golf. Pe măsură ce Iranul lansează rachete şi drone asupra centrelor comerciale şi blochează strâmtoarea Ormuz, arteră pentru o cincime din petrolul mondial, riscul este ca statele din Golf să devină cele mai mari victime, spun analiştii.
„ Ameninţarea comună pe care o percep acum (statele arabe din Golf) nu este altceva decât securitatea şi stabilitatea viitoare a Golfului”, a spus Miller, care este şi cercetător principal la Carnegie Endowment for International Peace. „Ideea că Golful reprezintă viitorul regiunii este acum în joc – şi, odată cu ea, viziunea Golfului asupra propriului viitor”, arată expertul.
PERCEPŢII DIFERITE ASUPRA RISCULUI
Analiştii spun că Israelul ar putea fi mai dispus decât Statele Unite să tolereze instabilitatea din Iran, calculând că ar avea de suportat consecinţe regionale mult mai reduse, mai ales după slăbirea aliaţilor săi Hamas şi Hezbollah în ultimii trei ani.
În acelaşi timp, Washingtonul şi partenerii săi din Golf sunt mult mai expuşi la atacuri asupra infrastructurii energetice care duc la creşterea preţurilor petrolului şi perturbă transportul maritim.
Assaf Orion, fost şef de strategie al armatei israeliene, a declarat că statele din regiune se întreabă dacă Israelul nu cumva urmăreşte semănarea haosului în Iran, adăugând că Israelul ar fi mai puţin afectat de o astfel de instabilitate decât vecinii săi sau Washingtonul.
În esenţă, spun analiştii, cei doi aliaţi au percepţii diferite asupra riscului: Israelul vede Iranul ca o ameninţare potenţial existenţială, în timp ce Washingtonul este mai concentrat pe evitarea unui război prelungit care ar putea impune costuri economice grele şi ar putea afecta alianţele.
UN ECHILIBRU DELICAT
Ilustrând tocmai acest punct, atacul israelian asupra imensului câmp de gaze South Pars din Iran, cel mai mare zăcământ de gaze naturale offshore din lume, pe care îl împarte cu Qatarul, a atras o reacţie furioasă din partea lui Trump. El a declarat pe reţelele sociale că SUA „nu ştiau nimic despre acest atac specific” şi că Qatarul, un aliat al SUA care s-a confruntat cu atacuri iraniene asupra propriilor instalaţii de gaze, nu a fost implicat.
Postarea lui Trump de miercuri a evidenţiat echilibrul său delicat între strânsa alianţă militară a SUA cu Israelul şi relaţiile importante ale SUA cu partenerii arabi din Golf, bogaţi în petrol.
Trump şi Netanyahu au vorbit la telefon zilnic de la începutul războiului, spun oficialii israelieni. Dar negarea lui Trump că ar fi avut cunoştinţă în prealabil despre atacul israelian a contrazis afirmaţiile anterioare ale lui şi ale lui Netanyahu că armatele lor luptă în strânsă coordonare.
SABIE CU DOUĂ TĂIŞURI
Israelul şi-a asumat public responsabilitatea pentru atacul asupra South Pars, care a declanşat atacurile iraniene asupra instalaţiilor energetice arabe din Golf. Presa israeliană a relatat pe larg că atacul israelian a fost efectuat cu consimţământul SUA.
Surse iraniene din interior afirmă că Teheranul îşi calibrează escaladarea pentru a impune costuri ridicate, a reconstrui capacitatea de descurajare şi a obţine o relaxare a sancţiunilor – lăsând Washingtonului o cale de ieşire doar la un anumit preţ.
Deşi războiul împotriva Iranului se bucură de sprijinul publicului în Israel şi l-ar putea avantaja politic pe Netanyahu, aceasta nu s-a tradus încă într-o creştere a popularităţii în sondaje înaintea alegerilor programate pentru sfârşitul acestui an.
Sondajele arată că coaliţia sa de dreapta nu atinge majoritatea, având în jur de 50 din cele 120 de locuri din Knesset, în scădere de la 68.
Această discrepanţă între sprijinul public şi rezultatul politic este mascată, deocamdată, de pieţele israeliene în creştere. Creşterea pieţei bursiere din Israel şi puterea şekelului pot proiecta încredere, dar ascund o realitate mai precară.
Aviv Bushinsky, fost consilier al lui Netanyahu, a spus că războiul va fi judecat în cele din urmă în termeni binari: fie „regimul” Iranului cade, fie nu. Orice rezultat inferior acestui lucru riscă să transforme câştigurile militare iniţiale într-o povară politică pentru Netanyahu, care a prezentat campania ca o căutare a „victoriei totale”.
Dacă sistemul lui Ali Khamenei rezistă, chiar şi într-o stare slăbită, naraţiunea s-ar schimba de la triumf la ambiţie excesivă, redeschizând ameninţările nerezolvate din partea Hamas în Gaza şi a Hezbollah în Liban. Pieţele israeliene pot evalua rezilienţa, dar par oarbe la costul unui război neterminat.
