Filmul „Calea Laptelui”, de Dumitru Budrala a fost prezentat, joi seară, la Astra Film Festival, iar proiecţia a fost urmată de o discuţie despre transhumanţă. Regizorul Dumitru Budrala a explicat că transhumanţa aceea cu drumuri lungi de cinci, şase săptămâni nu mai există, ci acum avem doar agricultură pastorală, de mers o săptămână sau două.
Ffilmul „Calea Laptelui” a fost proiectat, joi, de la ora 18.00, la Sala Thalia, iar documentarul aduce în prim-plan lumea ciobanilor, a vieţilor lor între momentele de acasă şi perioadele în care plecau în transhumanţă cu oile, munca enormă, dar şi accente pe viaţa din sat, întâlniri şi chiuituri.
Filmul prezintă povestea unei familii, Pătru, Maria, Petrică şi fraţii lui mai mici, pe care viaţa îi pune la treabă zi de zi.
Iar condiţia principală este să-ţi placă să trăieşti pe munte, aşa cum chiar Petrică, mâna dreaptă a tatălui său în lucrul cu oile, spune în film: ”Trebuie să-ţi placă muntele, că dacă da, totul e simplu. Dacă nu, ţi-e frică de tot ce produce natura. Dacă vine lupu’, dacă vine ursu’… Este o onoare să fii cioban, să înţelegi ce îi trebuie oii, să ai un dar de la Dumnezeu dat şi să poţi face asta”.
Înainte de proiecţie MA RA MU a cântat despre dor şi a transpus publicul în povestea din ”Calea Laptelui” şi a Mariei, care-şi aştepta soţul şi fiul acasă, de la păstorit.
”Publicul din sala neîncăpătoare de la Thalia s-a bucurat de acest film într-o ediţie în care Astra Film Festival a dedicat o serie de filme temei Muntele viu. Şi, nu întâmplător, anul 2026 este considerat oficial Anul Pajiştilor şi Păstorilor. Astfel, spectatorii au văzut un crâmpei din povestea vieţii de la sat şi au râs la unison la glumele lui Pătru şi Petrică”, au afirmat reprezentanţii Astra Film Festival.
Publicul i-a văzut şi ascultat şi live pe Maria, Pătru şi Petrică, pentru că imediat după film a urmat Doctalk-ul „Muntele viu”, moderat de jurnalistul Vitalie Cojocari.
Cine mai ţine muntele viu şi ce se întâmplă cu transhumanţa la momentul actual au fost doar două dintre întrebările serii. Pe scenă, pentru a avea toate perspectivele poveştii, au fost invitaţi la discuţie şi regizorul Dumitru Budrala, dar şi Ramona Duminicioiu, preşedintele Eco Ruralis.
”Înainte de a fi jurnalist, am fost şi eu cioban. În familia mea am avut vreo 20 de oi şi trebuia să mă duc şi eu la păscut cu ele. Nu mi-a plăcut să fac asta, dar mi-a plăcut foarte mult de voi”, a spus Vitalie Cojocari în deschiderea Doctalk-ului. Libertatea pe care o au păstorii acolo, pe munte, a fost un alt element care impresionează; ei nu sunt singuri, sunt liberi, mult mai liberi decât orăşenii.
Discuţia a pornit de la ideea regizorală şi a ajuns la povestea familiei şi la transhumanţa mică din zilele noastre. Dumitru Budrala şi-a amintit cum, în copilărie, când treceau turmele de oi prin sat, avea senzaţia unui fluviu de oi, care doar îşi schimba cursul, în funcţie de anotimp: ba spre munte, ba înapoi, spre şes: ”Eu eram mic, miop şi vedeam cum trece un fluviu, nu o turmă de oi. Era fascinant!”.
Cât despre personajele din film, regizorul a spus: ”A fost o plăcere să fac acest film, îmi place munca pe teren, iar ei sunt o familie extraordinară. M-au impresionat prin relaţia cu muntele, iernatul… n-aţi văzut cum dorm în zăpadă, cum îşi fac de mâncare? Chiar dacă a fost aproape ucis de urs, Pătru şi-a continuat munca cu aceeaşi pasiune, e fabulos”.
Prin acest film, Budrala şi-a dorit să arate atât relaţia tată-fiu, drumurile lor şi durerile, cât şi portretul mamei şi soţiei Maria şi dorul ei. ”Puţină lume se gândeşte la mamele sau soţiile care rămân cu gospodăria sau cu copiii”, a remarcat el.
Profesoara Mihaela Miroiu, prezentă în sală, şi-a arătat la rândul ei admiraţia pentru Maria şi forţa ei fantastică de a ţine familia împreună: ”Văzând filmul, m-am gândit într-un fel la Odiseea unde, în centrul universului e un alt fel de Penelopa, care ţine lumea în picioare, îi dă rosturi şi e locul unde toţi se întorc. Maria, eşti unul dintre cele mai frumoase personaje feminine din cultura română! Ai o forţă şi Dumitru Budrala a reuşit să vadă forţa asta a ta”.
Ramona Duminicioiu (Eco Ruralis) a arătat că România este ”cea mai mare producătoare de carne de oaie din UE”, ”agricultura noastră pastorală este vie comparativ cu alte ţări din UE”, iar păstorii ”sunt şi veterinari, biologi, experţi în meteorologie, în prelucrarea laptelui şi în rezilienţă”.
Totuşi, a punctat Dumitru Budrala, ”transhumanţa mare, aceea cu drumuri lungi, de 5-6 săptămâni, e moartă. Cea filmată de mine în 1997 nu mai există. Acum avem doar agricultura asta pastorală, de mers o săptămână, poate două”.
Vicepreşedintele Parlamentului European, Nicu Ştefănuţă, a povestit cum se vede de la Bruxelles problema păstoritului.
”Avem o problemă de limbă în acest moment – Bruxelles-ul consideră că oieritul şi transhumanţa sunt din trecut. Mai e şi o problemă de comunicare – problema vaccinului. Eu sunt aici să găsesc o limbă comună”, a declarat Nicu Ştefănuţă.
O altă perspectivă a problemei păstorilor, mai precis locul lânii în economia şi cultura europeană într-o Europă care se doreşte a fi sustenabilă, a oferit un alt film prezentat joi la Sala Thalia, ”Lână, om, oaie” (Walter Aigner / Austria / 2026).
Mai mult de jumătate din lâna produsă în Europa este distrusă, în timp ce fibrele sintetice domină piaţa. O realitate sumbră pe care regizorul o analizează vorbind cu diverşi oameni din industrie, din ţări precum Elveţia, Franţa, Italia, Portugalia sau România.
”Pierdem proiecte mari care ajută fabricarea lânii. S-au închis recent un atelier de lână din Portugalia şi două din Bulgaria (…) Mi-e mult mai uşor să fac acest film decât să lucrez cu lână, ceea ce am făcut timp de 25 de ani”, a mărturisit regizorul la sesiunea de Q&A de după proiecţie.
Întrebat despre cea mai mare provocare de la filmări, Walter Aigner a precizat: „Cea mai mare provocare a fost să îmi găsesc curajul să fac acest film, primul meu film. Deşi am lucrat o viaţă întreagă în industrie, doar vorbind cu ciobani precum Adrian şi Nicolae am realizat ce muncă imensă e acolo şi ce complicat e să păstrezi peisajele autentice aşa cum sunt”.
S-a trecut apoi de la problema lână versus fibre sintetice la una de natură tehnologică – munca omului versus cea făcută de un robot. ”Cum să vorbeşti cu Lydia?” (Rusudan Gaprindashvili / Georgia, Germania) e povestea unui tânăr din Republica Moldova care lucrează într-un centru logistic din Germania, unde oamenii sunt ghidaţi pas cu pas de vocea unei inteligenţe artificiale numite Lydia. Cum e să ai un şef robot şi cum se transformă munca ta, dar şi comunicarea, la un astfel de job?
La sesiunea de întrebări şi răspunsuri de după vizionare, regizoarea a menţionat cât de diferit era mediul de lucru având acest robot în preajmă: ”E atât de diferit când lucrezi cu oameni. Râzi, comunici, se creează comunităţi şi prietenii. Acum, cu Lydia, era atât de multă singurătate…”.
A menţionat şi despre dificultatea de a intra să filmeze în centrul logistic, pentru care nu avusese aprobare de la început, ci doar ulterior, când a discutat cu cei care au realizat robotul şi s-au arătat deschişi propunerii: ”Am semnat un NDA cu ambele companii, deci nu pot să ofer unele detalii şi, de altfel, nici nu le-am putut filma”, a menţionat regizoarea.
Un alt film de joi care a strâns multe întrebări la sesiunea de Q&A a fost „Ultimele scrisori ale bunicii” (Olga Lucovnicova / România, Republica Moldova, Belgia, Olanda / 2025), care spune chiar povestea regizoarei, pornită să descopere ce s-a întâmplat cu bunica ei şi de ce a dispărut din viaţa lor în 1989, odată cu prăbuşirea URSS-ului. Ani mai târziu, un pachet de scrisori uitate o aduce pe Olga, alături de tatăl ei, în Asha, un orăşel din Munţii Ural, pentru a-şi cunoaşte rudele şi a dezlega un secret ascuns decenii la rând.
”Situaţia cu trecutul familiei mele a fost mereu foarte controversată. Tatăl meu se întorcea des la istoria mamei sale care s-a sinucis, dar mereu exista un moment când încercam eu să aflu mai multe detalii şi el se tot oprea. Acel moment m-a făcut să caut mai mult (…) Tata a păstrat multe scrisori, multe au fost distruse… El nici acum nu poate citi scrisorile mamei lui, îmi tot spune că aude vocea mamei lui, intonaţia ei… Eu am citit prima scrisoare în 2020 şi tot atunci am şi decis să fac acest film”, a precizat regizoarea.
Întrebată cum a perceput familia ei filmul, dar şi cum a fost pentru ea să abordeze un subiect atât de personal, Olga a răspuns: ”E foarte greu să lucrezi cu propria familie, probabil va fi ultimul meu film autobiografic”.
De asemenea, a continuat şi programul Astra Film Junior, cu filme pentru toate cele trei categorii de vârstă, dar şi cu un spectacol de teatru bonus pentru liceeni, „Deşteptarea”, în regia lui Bobi Pricop, bazat pe fapte reale despre adolescenţă şi viaţa în online. Un spectacol despre cât de repede se poate schimba viaţa unui tânăr atunci când o imagine ajunge pe internet.
”Şi studenţii din programul DocStudentHub au plecat mai bogaţi după masterclass-ul ţinut de Liviu Ţipuriţă. Astăzi va fi ultima zi pentru ambele programe dedicate generaţiilor tinere”, au mai afirmat reprezentanţii Astra Film Festival.
În cadrul festivalului, vineri, va avea loc DocTalk-ul ”Abandonul şcolar în perspectiva falimentului statal”, cu profesorul Mircea Miclea şi consilierul prezidenţial Radu Burnete. Moderator: Răzvan Petri.